Nimic nu este ce pare a fi... Nu știu de ce, dar de câte ori ești sigur de ceva, imediat lucrul ori gândul apare în altă lumină, și îți răstoarnă credințele. Oare de ce? Să fie de la oscilația permanentă în a judeca fie cu inima, fie cu mintea, de parcă...Și culorile sunt diferite, la inimă se potrivesc doar unele, raționalul este pictat în altele. Cred că de aceea nu se prea potrivesc, de aceea lucrurile nu sunt ceea ce par, mai bine zis ceea ce ni se par.
Păi uite, miezul e greu de găsit. Mereu ne scapă printre degete. Era ”bun” și nu mai puteai de fericire, pe urmă apare ca un simplu ”un”. B-ul îl pusesei tu în funcție de lumină. Numai B-urile astea viclene! Și ”iubire” naște uneori ”bir” (de sentimente, sau cu fugiții, pur și simplu). ”Prietenie”? - ete! (și na, pentru completare). Cine nu știe că ”viața ” e doar ”ața”. Sau dacă nu știe se convinge pe parcurs! ”Datorie”?: ”ori”, ”ori”!! Hm! ”Sinceritate”? - ”cer”! sau ”ceri”!
Dar uneori miezul acela nu stă locului, se foiește de colo-colo și se amestecă toate. În ”dragoste”, apare și un ”soare”, dar uneori se schimbă miezul în ”grea”. ”Fericirea” ne joacă feste - ”reci”, ”frici”, ”cer” - nici nu mai știi în ce lumină se scaldă. Și mai-sus blamatul ”prietenie”, dacă pui reflectoarele pe el, de fapt miezul e ”etern”.
Așa că depinde cum mânuiești reflectoarele. Miezul e bun ori nu, în funcție de lumină.
Totul e cu miez... miezuri...iz...de gând.
Pe mai târziu!
