Rețetar

     Azi musai să îmi încerc talentele de bucătar...Și când zic musai, e la cererea înfometată a publicului, că eu aș mai evita uneori chestiunea, dar...de!

     Am rețete diferite, rețete scrise în grabă pe bucăți de hârtie cu aromă de vanilie (hârtii pe care, fie vorba între noi, mereu promit că o să le transcriu, dar petele demonstrative și parfumul lor nu îmi dau pace), cărticele, foi de revistă...într-o ușoară dezordine - dar așa doresc eu, mi se pare că sunt mai pricepută când găsesc repede rețeta dorită.

      Chiar dacă știu pe de rost ce și cum, de multe ori scot hârtia cu pricina doar așa, de ”Ce mai faci?”

     Nu vreau să te plictisesc cu încercările mele culinare, dar în mișcarea ochi - mâini - trup, buzele nu se mai mișcă, dar imaginația o ia razna, forțându-mă să nu respect exact cantitățile...să lucrez ”din ochi”. Așa face orice creator?   Creator??

     De pildă...când s-au creat oamenii, după ce rețetă s-a mers: Hoops! Prea mult zahăr! - Nu-i nimic, îl punem în secțiunea ”Deserturi”. Au! Din ingredientele cernute a ieșit ceva cam ...”solid” - la ”Aluaturi” cu el.

     Bun în orice situație, face mereu bine și te alină - la Ciorbe și Supe. Fripturile...da, fripturile sunt norocoase...dar au un cusur: trebuie o tăcută și inteligentă Salată să le stea alături și să le pună în evidență. Sosurile...ei, Sosurile sunt artiști mari, prezintă totul în alte culori și forme. Dar cinstita Tocăniță, cu moralitatea ei intactă - este de preferat uneori (sau de mai multe ori) oricărei fandosite Fusion, care te lasă flămând una-două, deși atunci când apare în fața ta zici că ”ce fericit ești”. Și nici gustul nu e pe înțelesul tău...doar prezentarea e de el! Sau de ea!!

     Ce să mai...pe la Torturi - drumul spre Rai e pavat cu bune intenții. Și Plăcintele...sunt ferme, dar atașate: nu pleacă ele de la tine cu una cu două. Preparatele din Pește: sigur, totul serios, la locul său, fără excentricități...Dar uneori nu îți vine și să sari coarda ori să țopăi prin grădină așa, degeaba?? Păi atunci te duci la Cocteiluri, dar mai rar, că dacă sari prea mult toate ingredientele personale s-ar putea să se...tulbure. Și te mai transformi și în Limbă cu măsline...

     Gustările  reci sunt defavorizate prin denumire...Păi nu te salvează ele mereu, sunt prompte și te susțin (într-adevăr, într-un stil mai rezervat). Da, se alintă acum Gustările calde... Sunt bune, dar sunt mai pretențioase, nu știi niciodată dacă te frigi cu ele!

     Mă opresc din bucătărit...Eu unde mă încadrez oare?? Uneori alin, uneori plâng, uneori cânt...uneori tac, ori mă pierd în platitudinile vieții. Pe urmă, deodată, mai țopăi, fac lucruri nebunești (mai ales la capitolul cheltuit aiurea - asta cred că nu e la nicio rețetă - o trecem la Risipă). Unde, unde sunt...nu îmi găsesc secțiunea potrivită mie...și când mă gândesc și la cei din jurul meu, nici pe ei nu îi regăsesc într-un singur loc. Dulce, sărat, amar...(uneori eu pot fi și o acritură de mi se strepezesc dinții). Uite, m-am luat cu imaginația și am încurcat rețetele, am amestecat  Cartea de Bucate...

     Știu de ce nu mă regăsesc...și nici tu...fiindcă de multe ori ești meniul complet, ...cu de toate, depinzi de foamea celorlalți, dar și de ingredientele pe care le ai în clipele importante ale vieții....Lucrezi cu ce ai! Nu e un lucru rău...găsesc chiar fericit momentul când poți să îți asumi alte rețete...Face bine un meniu variat, nu??? Da, asta e, Meniul Complet!

Vă doresc meniuri cât mai reușite și uimitoare!

Pe mai târziu!

Meteo

     Afară toacă o ploaie de toamnă...Bruscă și rece. E târziu, și totuși e o stare ciudată: nici somn, nici trezie, nici gând, nici visare. Răcoarea de afară a amorțit toate simțurile. Doar bătaia inimii are ecou în aerul umed...

     Cred (bănuiesc) tendința fiecăruia de a avea retrospective emoțional-confuze - și vremea asta e mereu influențabilă, te face să vrei să explici - pentru tine, bineînțeles -  momentul...de acum!

     Sau ...acum!! ? Ce ar fi fost dacă aș fi făcut atunci așa...Sau  - mai agasanta dilemă - dacă aș fi ales altceva, acum...dar soarta...Hm!

     Fac un joc- un joc singuratic, (eu mă mai joc și singură, că la ora asta tovarășii mei de joacă dorm) - joc ce are reguli simple: cu tot ce sunt și știu acum, mă întorc în timp și schimb unul-maxim două momente ale vieții, în care eu cred că am greșit profund sau în care m-am simțit nedreptățit de viață...Și pe urmă, dacă fac schimbarea, regula jocului este că, pentru câteva clipe friguroase (învelite în plapuma de gânduri ploioase) văd rezultatul miraculos... CORECTURA!

     Când să pornesc mașina timpului, și imediat cum mă hotărăsc să încep misteriosul joc, începe să îmi tremure mâna...De ce? Că azi nu am băut decât patru cafele? ! Trebuie că e altceva la mijloc!! Sunt nedumerită...Da, totuși nu aș vrea să pierd ceva din mine, chiar dacă sunt suferințele strânse în colțul ochilor de-a lungul timpului. Și mă străpunge în piept întrebarea: vor mai avea lacrimile mele același gust?? Vor mai fi ele la fel de colorate dacă îmi schimb suferințele???  Eu țin la lacrimile mele. La ploaia de lacrimi...Cred că și tu pui mare preț pe ale tale...Stai să mă gândesc...Să încep jocul??? Să schimb??? Să mă ”corectez”???

     Și pe urmă îmi amintesc și trăirile care au însoțit momentele din viață pe care eu aș vrea să le schimb...Trăirile acelea - deși uneori dureroase, intense - au mișcat în ființa mea niște piese, au rearanjat ițele pe care apoi s-au țesut alte și alte...

     Stau în cumpănă...Ce să fac??? Mă întorc?  Schimb??  Redecorez??

     Spune-mi cum vrei, numește-mă lașă - nu pot să merg până la capăt. Mă răzgândesc. Nu mai vreau să joc nimic, fiindcă vreau să păstrez totul așa cum e (nu v-am spus de fapt că dacă faci corectura de rigoare și nu îți place rezultatul, nu mai poți schimba nimic). Deci...pe urmă vei regreta cealaltă viață??? Celelalte alegeri??? Mie mi se pare că intri în cerc vicios...Niciodată mulțumit, tot timpul crezi că undeva puteai să faci alegeri mai bune, mai inspirate...

     De fapt, chiar nu mai vreau să joc nimic. Rămân cu alegerile mele, pentru că atunci când ele s-au născut ploaia toca altfel afară și era menită să te facă cine ești...Ca și ploaia din seara asta. Mă uit în urmă...ploi multe, și soare, și vânt (parcă sunt o vorbăreață de la meteo), dar amalgamul de stări vremelnice e trecător...În fiecare zi se schimbă. Și cine își aduce aminte cum a fost vremea acum un timp?? Nimeni!! Tot ce contează e că acum plouă mărunt și rece...

     Bucurați-vă de ploaie...

     Pe mai târziu!

Viață de câine

     Sunt un câine inteligent...dar asta nu contează în lumea noastră, câinească......D-zeu ne-a dat doar privirea!! Provocarea vieții noastre de câine (de șapte ori mai mare) este să comunicăm ”din priviri”.

  Stăpânul meu e foarte ocupat, muncește, se frământă, se zbate, obosește, se vaită, mintea îi joacă feste... Îl privesc uimit...aș vrea să îl alin. El trece pe lângă mine indiferent, părul meu flutură, mă feresc din calea lui...Apoi vreau să îi liniștesc angoasele, mă uit în ochii lui cu duioșie...Stai calm, vreau să te alin...El se uită la mine perplex și îmi trântește o farfurie cu mâncare, apoi îmi întoarce spatele certându-se cu cineva la telefon. Ce vrei, îi fac pe plac, mănânc... Mănânc și plâng, mănânc (vorba lui Labiș, dar stăpânul meu nu are timp să citească poezii..., păcat, el e prea prins în vârtejul vieții!)

    Ce îmi vine în cap?? Hai să îl destind cu o joacă naivă, să glumesc...Mă duc, îl apuc ușor cu dinții de pantaloni, mă înfășor printre picioarele lui...Haide, ti-am fost de ajutor???

”Marș de aici, acum ți-ai găsit să vrei atenție??”  ATENȚIE?? EU?? Vroiam doar să te ajut, dar se pare că iar am dat greș.

      Îl iert, e obosit, săracul...Ce pot face? Am o idee...Hai la o plimbare relaxantă...Eu merg țanțoș printre prietenii mei, tu, dragule stăpân, îți răcorești sufletul și mintea...Mă răsucesc continuu pe lângă ușă...hai afară, iubite prieten! ”Marș de aici, acum vrei afară?? ” Cât crezi că am timp de toate prostiile? Și ce te alinți atâta?? ALINTAT?? EU??

      Hm! Iar am greșit! Inteligența se pare că nu îmi folosește la nimic în a îmi face stăpânul fericit! Haide, fericirea nu e așa de grea! O joacă, o plimbare, un râs!! Complicat! NU mai e timp de toate astea!! Dar mă umilesc pentru binele lui, fac sluj, îi sărut mâna...s-a  înmuiat inima lui?? Nu mă interesează de mine, eu oricum sunt necuvântătoare ( așa am stabilit cu Emil Gârleanu la ultima discuție), dar îmi pasă de sufletul acela chinuit de lângă mine... Cum aș putea să îl liniștesc. Și până la urmă, îmi caut ancore de supraviețuire...eu nu sunt ca și semenii mei lăsați de izbeliște, mi se dă mâncare, mângâiere la ore fixe, baie, toate cele...să nu ne plângem...Dar sufletul meu suferă pentru că cel de lângă mine este în întuneric, nu știe să râdă, să se joace. Este prins de capcana vieții cotidiene.

     Haida-de!! Viață de câine să nu ai!! Eu îi transmit: gata cu stressul, hai afară la joacă!! El înțelege anapoda (de fapt se preface ca să aibă timp de toate nimicurile din viață) și încearcă o recompensă dureroasă pentru mine. Îl accept așa cum e ...doar sunt câine și iubesc necondiționat. Deși uneori preiau și manifestările de turbare ale stăpânului, îl descotorosesc de o povară, ca apoi să accept în tăcere vreun tratament dureros...totul pentru el, pentru STĂPÂN. E greu să lucrezi la stăpân, doar ochii mai pot să comunice...glas nu ai iar limba ta e total necunoscută lui, stăpânului...și dacă el te hrănește, atunci...ești sortit compromisului care îți veștejește sufletul, totuși tu dai din coadă, săruți mâini, pari bucuros, faci sluj...mâncarea e în dulapul stăpânului...

     Ei,  haideți, dragi căței de pretutindeni, să nu ne plângem. Noi știm că inteligența noastră este superioară, dar dacă nu avem grai...asta ne e soarta (acceptăm, ca în ”Miorița”, că așa e dat!)

     Și acum, ce ne tot văicărim?? Așa ne-am născut, căței, ăștia suntem! Să ne asumăm! Că doar nu vreți să ne lipim câte o coamă de lei și să umblăm cu cioara vopsită?? Mai bine căței cinstiți decât lei vopsiți!

Iubiți necondiționat, căței din lumea întreagă!!

Pe mai târziu!

     

Măsurători

     V-am mai spus parcă despre obiceiul meu de a mă uita pur și simplu la oameni, întrebându-mă ce viață au, ce emoții, ce bucurii...Ce îi trece omului ăstuia acum prin minte? Oare este fericit? Este iubit? Are copii? Este bolnav?...Știu că pare prostesc și parcă e apucătură de ”iscoada satului”, dar  nu curiozitatea este cea care mă împinge la astfel de gânduri (sau poate că da, să nu cădem în falsă modestie), ci ideea că pentru un moment aș putea să fiu în locul altcuiva...cum ar fi oare???

     Și cum mă uit așa...fără țintă, cel mai adesea îmi atrag privirea oamenii mai în vârstă...cred că știți omul acesta...E cel care o viață a respectat reguli, principii...care a muncit până la schimbarea noțiunii de corectitudine, care a iubit, a dăruit...dar viața nu i-a întors toate câte le merita și așa cum s-ar fi așteptat, iar pe față are întipărită surpriza amară a realității...Îl văd des pe omul acesta. Își ține aerul demn, asumat...dar neclaritatea perechii faptă-răsplată este întipărită în ochi, te atinge ca un avertisment...și atunci parcă văd pe cei ”practici”, ”supraviețuitorii” , că rostesc sec o replică: ”Măsură în toate!” Punct!

     ”Est modus in rebus”! Replica lui Horațiu trebuie că e plurivalentă, dar prea dă apă la moară celor care judecă la tot pasul doar cu măsura rațiunii și a scepticismului. EST MODUS IN REBUS??

      Ai respectat principii solide de viață, le-ai apărat și pentru asta ai fost pus la colț? He, he: est modus in rebus! Ai muncit până la epuizare și ți s-a sărăcit sănătatea? Hm, e numai vina ta: est modus in rebus! Ai iubit cu toată ființa și ai fost trădat? Cine te-a pus: tu nu știi vorba aceea est modus in rebus? Dăruire? Sacrificiu? Toți puși la zid: nu și-au însușit această zicere, sunt vinovați!!!

     Culmea e că pentru cei care întrec măsura în tot felul de rele-și mai rele nu se aplică. Nu, NU! Este așa și pe dincolo? Are o scuză, pentru că..., săracul..., știi de ce...e de înțeles. Paleta răutăților nu e atinsă de dictonul mai-sus menționat. (Ah, de ce nu pot să dau timpul înapoi și să întreb: Măi, Horațiule, pentru cine ai scris îndemnul acesta? Pentru cine??)

     Nu mai spun de ostașul etern care intră în linia întâi, luptă până la mutilare, după care are parte de ceva decorații de fațadă, niște strângeri de mână plictisite...iar în spate...șoaptele celor care ”știu” măsura: ”eh, și el, își merită soarta, ce căuta acolo, așa, fără măsură...”

     Nu mai înțeleg nimic. Totuși  ”nemăsura” unora a fost darul altora. Mulți profită de ”nemăsuri” în iubire, dăruire, muncă, pasiune...și totuși aceia care profită de cele mai multe ori sunt necruțători: Est modus in rebus! Au zis!!

     Ce ți-e și cu măsura asta...atâta filozofie! Atâtea măsuri...miliarde...fiecare cu măsura lui. Singura ajustabilă cred că este măsura în care îi judecăm pe ceilalți: să punem la cântar toate ”nemăsurile” lor, și atunci în loc de o privire semeață și superioară să oferim ...tăcere caldă.

La bună măsură!

Pe mai târziu!

Cutia de valori

     În serile din urmă am tot privit la tv...meciuri de tenis -  miză mare, monșer! Oricum, competiție, nu glumă!! Abnegație, devotament, luptă, sacrificiu, efort și, la sfârșit - dulceața victoriei, pusă pe stratul disimulat de dezamăgire a celui care a pierdut (”c-așa-i în tenis!!”).

     Pe urmă, în noianul de sentimente ale gladiatorilor din arenă, toată lumea care este hrănită, distrată, captivată, se ridică...spectatorul pleacă. Și-a încărcat bateriile, își vede de viața sa, iar jucătorul se va întoarce la rutina lui, la trudă.

     Mă identific și cu spectatorii, și cu luptătorii (nu la acel nivel, nu - nu am aroganța asta -  dar uneori bătăliile mele interioare sunt la fel de epuizante ca a celor despre care v-am vorbit).

Și tu ești un jucător!!! Zi de zi! După joc, spectatorii din arenă se ridică tăcuți. Nu le mai pasă (normal, fiecare cu viața lui, cu lupta lui). Stai cu broboanele de sudoare pe frunte, extenuat, cu privirile obosite...Meciul a fost bun...dar tu cum mai ești?? Dar e problema ta și doar a ta...Întrebarea e: La ce te întorci???

     Și mă întreb: unde se întoarce, unde se ”reculege” fiecare? Trebuie că este un loc special, unic, personal...ca o cutie imaginară. O cutie de valori!!!

     Fiecare cred că are propria cutie de valori (nu cred, sunt sigură) cu fascinanta ”recoltă”: cea mai frumoasă zi, cel mai fericit moment, fluturii din stomac, primii pași ai copilului, primul sărut, primul cuvânt al persoanelor iubite, o atingere blândă, o privire cât o mie, un ”te iubesc” nerostit dar știut, un gest dumnezeiesc...cutia de valori a fiecăruia. Mergi orbește în viață, mai dai o fugă la cutia de valori!! Deschizi...îți amintești, zâmbești, te remontezi, închizi și știi că acolo undeva această magică cutie te așteaptă orice ar fi - și e numai a ta! NIMENI nu ne poate lua cutia de valori...Doar să fie la loc sigur, să să nu intre vreun hoț și să fure...Să fure?? Nu ar avea ce să facă cu prada, dar pentru tine nu e prea bine...Așa că ai grijă unde îți ții cutia de valori!

     Hm! Ce cifru să punem?? Eu una aș alege un cifru ușor: Viața, Suflet, Eu...Nu-ți complica existența cu vreun cifru complicat pe care cumva să îl uiți, Doamne-ferește să nu mai poți deschide cutia ta de valori doar de dragul unui cifru simandicos și exagerat...

     A!! Să nu uit! Am observat că rezistă mai bine în cutia cu pricina lucrurile firești, profunde. Nimicurile strălucitoare care ne iau ochii zi de zi - roluri, putere, vanitate - nu rezistă, și de câte ori deschizi cutia ele sunt tot mai neînsemnate și mai ruginite...Nu știu de ce încărcăm cutiile noastre cu toate tinichelele!!!

     Ce vreau să vă spun...Adunați cu grijă și spor la treabă!!!

PS  Tu unde îți ții cutia de valori?? Spune-mi și mie un loc sigur!! Până una-alta aș vrea să fie în siguranță, să nu o pierd!

Pe mai târziu!