Mă grăbesc spre ținte
incerte...cu treburi. Vântul de primăvară îmi flutură neastâmpărat pe la
urechi, îmi flutură și gândurile. Grabă, grabă, grabă...Aripile timpului și-au
întețit mișcarea! Nu privesc pe nimeni, nu e timp. Parcă dintr-o lume paralelă
- ai văzut cum, uneori, brusc parcă, după o cortină eterică se ivește ca
dintr-o lume străină ceva sau cineva - răsare un fluture clipind des în culori,
ca răspuns la clipirea gri a pașilor mei. Îl urmăresc cu privirea și
zâmbesc...oare a câta zi din viață...fluturește?
Un fluture găsește mereu în
oameni zâmbete ascunse, candoare pierdută sau chiar nostalgia veseliei. Știi că
după unii privitul fluturilor este terapie? Probabil că îți injectează ochii cu
atâta culoare care ți se răsfrânge în suflet...deși ei nu pot vedea decât roșu,
verde și galben...
Da...era un fluture adevărat!!!
Trebuie încadrat într-o specie, într-o familie...Papilionoidea...cum sună!!! Și
brusc îmi amintesc de Nobokov cu celebra lui Lolita. A șocat o lume întreagă cu
cartea sa, cu Lolita sa, cu pasiunea morbidă a acelui bărbat pentru gingășia
unei așa de tinere fete...și încerc să găsesc o legătură. Știi că Nobokov a
fost pasionat de fluturi și recunoscut pentru cercetările lui...să fie vreo
metaforă toată cercetarea lui neobosită?
Lolita...fluture...pasiune...culoare...eter. El spunea că Polyommatus blues a
fluturat de acum zece milioane de ani...atâtea bătăi de aripi, atâtea iluzii.
Atâtea întrebări fără răspuns... Ce să mai spunem de fluturele găsit într-un
chihlimbar care s-a izolat acolo pentru a sti noi azi că de douăzeci și cinci
de milioane de ani e o zbatere continuă din aripile senine.
Nu degeaba grecii credeau că
fluturii sunt sufletele oamenilor, ba chiar după moarte oamenii se transformă
în fluturi. Japonezii sunt convinși că forma sufletului se îmbracă în contur de
fluture. Tot ei cred că fluturele simbolizează femeia...aha...Lolita! Dar poate e calea de la larvă până la nimfă,
și pe urmă...pe urmă femeia ia forma unui alt fluture..etern.
Chinezii îl văd ca pe libertatea
spiritului...Câți fluturi mor lipsiți de libertate??? Căci grația, culoarea,
fascinația, sufletul lor nu oprește
goana după fluturi și tentația de a-i imortaliza în insectare înțepenite...Nu e
de înțeles. Expoziție de fluturi...Ahhhh...Te trece un fior prin antenele care
nu simt decât vibrații, căci văzul la fluturi nu este o opțiune...Ei nu văd
nimic...Nimic. Goana după fluturi îmi amintește de spusele lui Nathaniel
Hawthorne - ”Fericirea e ca un fluture, pe care dacă îl alergi, va fi
întotdeauna înaintea ta, dar care, dacă stai liniștit, se va așeza pe umărul
tău.”
Da, să batem din aripi mai
departe...să batem din aripi...Căci fluturii numără clipe, nu ani, și totuși au
timp destul - așa cum spune Tagore.
Știu...au sânge rece...da, bine!
Dar de aceea au nevoie de soare ca să poată zbura. Soarele îi îmbracă în
dorința de fluturească veselie. Și totuși e ciudat, căci fluturi există peste
tot, dar nu și în zonele aride. Ei au nevoie de soarele lor...soarele dulce, soarele
bun. Care să le lumineze aripile lor transparente. Cu fascinație privești la
aripile unui fluture, fără să știi că de fapt au aripi transparente, dar
dragostea soarelui îl colorează tainic...Mii și mii de fluturi...mii și mii de
suflete.
Și cred că sufletul se sparge în
acești eterni mii de fluturi și îți invadează ființa când iubești. Ce prețioși
sunt fluturii! Dar ce solitari în zborul lor...Cred că acum văd fluturele ca pe
un carusel în care eternul și efemerul flutură amețitor!
Hmmm...fiindcă sunt în urmă cu
studiul fluturilor, mă folosesc de vorbele altora...”Trebuie să mă împac cu
vreo două-trei omizi, dacă vreau să cunosc fluturi...” - Antoine de
Saint-Exupery.
Să zburăm mai departe...Grabă,
grabă, grabă...Închei - bineînțeles că ți-ai dat seama - cu vorbe care nu sut
ale mele, dar care mi-au plăcut atunci când le-am citit...
Respirați fluturi!!!!
Pe mai târziu...
