Fazan

     Sunt zile din viața noastră care, deși sunt încărcate de momente, momențele, momentușe și...pe alocuri, mometoaie, nu mai rămân atât de fidel în gândurile noastre, zilele se fac straturi-straturi și clipele își pierd aroma. Uneori am însă impresia că anumite scene se produc și reproduc obositor, că trăiesc repetitiv clipe pe care nu le pot îmbunătăți nicicum...

     Tu - sau eu - plin de avânt și zâmbet pozitiv (că așa cere psihologia modernă, deh!) tropăi ușor și des...Te uiți în ochii celuilalt...”Ce faCI?” (și rămâi cu zâmbetul larg pe chip și în suflet)...și celălalt: ”CIment!!” cu o privire care îți veștejește brusc zâmbetul tău: ”Ai F”,, ”Te-am închis!!!”...

     ”Am F”? Dar eu nu vroiam nimic, doar să văd ce mai faci...

     Nu te descurajezi...(tot din psihologia modernă cică). Tropăi și mai ușor, îți revine stingher zâmbetul...Încerci totuși spre altcineva...”Vrei să vorbIM?”...”IMpediment!”..”Ai FA!” (stupoare) -  Am deja ”FA”???? 

     Și tot așa, dacă ai o zi din acelea...tensionant, balans, aparent, enervant, delirant, condescendent, nu te poți redresa din corzi...”Toate buNE?”...”NEimportant!!”(Ahhh, FAZ). ”Ar FI...”(tu vrei să nu renunți la bunele intenții, ești...insisteNT), ”FIgurant!”(răspuns sec și clar din partea unui oponeNT).

   ”BuNĂ!”...”NĂucind!”...și repetâND: ”Eu cred că e o zi frumoasă dAR...” - ”ARogant!”.

    ”Ai un ceAS?”..”AScuns!!”(până la urmă pui întrebări banale, doar-doar, dar ți-ai găsit!) ”La revedeRE!”...”REstaurant” (na, ca i-ai oferit interlocutorului și celebrul re...chiar că ești fazan. Și acum înțelegi serile acelea în care stai și te gândești cum dintr-o serie de intenții bune și inofensive ai ieșit fazan...Iar???

    Dacă e să amintesc rubrica ”Știați că...” poate nu e chiar un lucru rău că de multe ori ești FAZAN. Este vânat din toate părțile (și nu degeaba, nu?), nu este foarte pretențios, există chiar și o insulă a fazanilor pe undeva pe lângă Franța, și...ce să vezi...cică Pasărea Phoenix este pe jumătate fazan...Ha!

     Și totuși, ce nu îmi place este faptul că atunci când tu simți că ai deja Z, devii irascibil, precipitat și riști să se întâmple un lucru: închizi și tu, nemeritat și brusc, pe alții din jurul tău, și îți verși toate literele astea F A Z A N strânse de-a lungul timpului ...Categoric îmi trebuie terapie de ”defazanizare”. Trebuie să nu mai cad în plasa celor care au drept scop al vieții să facă din semenii lor fazan. Cu toate că, nu știu cum se face, sunt fazan deseori, nu mă învăț minte aproape niciodată. Acum, dacă mai sunt și alți fazani pe aici, ar trebui să ne consolăm, așa ca de la fazan la fazan. ...Răii cu răii,  fazanii cu fazanii!

     În încheiere, vreau să îmi cer scuze fazanilor că m-am folosit de numele lor în rândurile și gândurile mele...Dacă vedeți vreun fazan, cereți scuze în numele meu, căci probabil nu toți fazanii vor putea citi postarea de față.

P S  Mulțumesc tuturor fazanilor care m-au înțeles și care au citit până la capăt aceste rânduri...Și în loc de încheieRE...

Rețetar

     Azi musai să îmi încerc talentele de bucătar...Și când zic musai, e la cererea înfometată a publicului, că eu aș mai evita uneori chestiunea, dar...de!

     Am rețete diferite, rețete scrise în grabă pe bucăți de hârtie cu aromă de vanilie (hârtii pe care, fie vorba între noi, mereu promit că o să le transcriu, dar petele demonstrative și parfumul lor nu îmi dau pace), cărticele, foi de revistă...într-o ușoară dezordine - dar așa doresc eu, mi se pare că sunt mai pricepută când găsesc repede rețeta dorită.

      Chiar dacă știu pe de rost ce și cum, de multe ori scot hârtia cu pricina doar așa, de ”Ce mai faci?”

     Nu vreau să te plictisesc cu încercările mele culinare, dar în mișcarea ochi - mâini - trup, buzele nu se mai mișcă, dar imaginația o ia razna, forțându-mă să nu respect exact cantitățile...să lucrez ”din ochi”. Așa face orice creator?   Creator??

     De pildă...când s-au creat oamenii, după ce rețetă s-a mers: Hoops! Prea mult zahăr! - Nu-i nimic, îl punem în secțiunea ”Deserturi”. Au! Din ingredientele cernute a ieșit ceva cam ...”solid” - la ”Aluaturi” cu el.

     Bun în orice situație, face mereu bine și te alină - la Ciorbe și Supe. Fripturile...da, fripturile sunt norocoase...dar au un cusur: trebuie o tăcută și inteligentă Salată să le stea alături și să le pună în evidență. Sosurile...ei, Sosurile sunt artiști mari, prezintă totul în alte culori și forme. Dar cinstita Tocăniță, cu moralitatea ei intactă - este de preferat uneori (sau de mai multe ori) oricărei fandosite Fusion, care te lasă flămând una-două, deși atunci când apare în fața ta zici că ”ce fericit ești”. Și nici gustul nu e pe înțelesul tău...doar prezentarea e de el! Sau de ea!!

     Ce să mai...pe la Torturi - drumul spre Rai e pavat cu bune intenții. Și Plăcintele...sunt ferme, dar atașate: nu pleacă ele de la tine cu una cu două. Preparatele din Pește: sigur, totul serios, la locul său, fără excentricități...Dar uneori nu îți vine și să sari coarda ori să țopăi prin grădină așa, degeaba?? Păi atunci te duci la Cocteiluri, dar mai rar, că dacă sari prea mult toate ingredientele personale s-ar putea să se...tulbure. Și te mai transformi și în Limbă cu măsline...

     Gustările  reci sunt defavorizate prin denumire...Păi nu te salvează ele mereu, sunt prompte și te susțin (într-adevăr, într-un stil mai rezervat). Da, se alintă acum Gustările calde... Sunt bune, dar sunt mai pretențioase, nu știi niciodată dacă te frigi cu ele!

     Mă opresc din bucătărit...Eu unde mă încadrez oare?? Uneori alin, uneori plâng, uneori cânt...uneori tac, ori mă pierd în platitudinile vieții. Pe urmă, deodată, mai țopăi, fac lucruri nebunești (mai ales la capitolul cheltuit aiurea - asta cred că nu e la nicio rețetă - o trecem la Risipă). Unde, unde sunt...nu îmi găsesc secțiunea potrivită mie...și când mă gândesc și la cei din jurul meu, nici pe ei nu îi regăsesc într-un singur loc. Dulce, sărat, amar...(uneori eu pot fi și o acritură de mi se strepezesc dinții). Uite, m-am luat cu imaginația și am încurcat rețetele, am amestecat  Cartea de Bucate...

     Știu de ce nu mă regăsesc...și nici tu...fiindcă de multe ori ești meniul complet, ...cu de toate, depinzi de foamea celorlalți, dar și de ingredientele pe care le ai în clipele importante ale vieții....Lucrezi cu ce ai! Nu e un lucru rău...găsesc chiar fericit momentul când poți să îți asumi alte rețete...Face bine un meniu variat, nu??? Da, asta e, Meniul Complet!

Vă doresc meniuri cât mai reușite și uimitoare!

Pe mai târziu!

Meteo

     Afară toacă o ploaie de toamnă...Bruscă și rece. E târziu, și totuși e o stare ciudată: nici somn, nici trezie, nici gând, nici visare. Răcoarea de afară a amorțit toate simțurile. Doar bătaia inimii are ecou în aerul umed...

     Cred (bănuiesc) tendința fiecăruia de a avea retrospective emoțional-confuze - și vremea asta e mereu influențabilă, te face să vrei să explici - pentru tine, bineînțeles -  momentul...de acum!

     Sau ...acum!! ? Ce ar fi fost dacă aș fi făcut atunci așa...Sau  - mai agasanta dilemă - dacă aș fi ales altceva, acum...dar soarta...Hm!

     Fac un joc- un joc singuratic, (eu mă mai joc și singură, că la ora asta tovarășii mei de joacă dorm) - joc ce are reguli simple: cu tot ce sunt și știu acum, mă întorc în timp și schimb unul-maxim două momente ale vieții, în care eu cred că am greșit profund sau în care m-am simțit nedreptățit de viață...Și pe urmă, dacă fac schimbarea, regula jocului este că, pentru câteva clipe friguroase (învelite în plapuma de gânduri ploioase) văd rezultatul miraculos... CORECTURA!

     Când să pornesc mașina timpului, și imediat cum mă hotărăsc să încep misteriosul joc, începe să îmi tremure mâna...De ce? Că azi nu am băut decât patru cafele? ! Trebuie că e altceva la mijloc!! Sunt nedumerită...Da, totuși nu aș vrea să pierd ceva din mine, chiar dacă sunt suferințele strânse în colțul ochilor de-a lungul timpului. Și mă străpunge în piept întrebarea: vor mai avea lacrimile mele același gust?? Vor mai fi ele la fel de colorate dacă îmi schimb suferințele???  Eu țin la lacrimile mele. La ploaia de lacrimi...Cred că și tu pui mare preț pe ale tale...Stai să mă gândesc...Să încep jocul??? Să schimb??? Să mă ”corectez”???

     Și pe urmă îmi amintesc și trăirile care au însoțit momentele din viață pe care eu aș vrea să le schimb...Trăirile acelea - deși uneori dureroase, intense - au mișcat în ființa mea niște piese, au rearanjat ițele pe care apoi s-au țesut alte și alte...

     Stau în cumpănă...Ce să fac??? Mă întorc?  Schimb??  Redecorez??

     Spune-mi cum vrei, numește-mă lașă - nu pot să merg până la capăt. Mă răzgândesc. Nu mai vreau să joc nimic, fiindcă vreau să păstrez totul așa cum e (nu v-am spus de fapt că dacă faci corectura de rigoare și nu îți place rezultatul, nu mai poți schimba nimic). Deci...pe urmă vei regreta cealaltă viață??? Celelalte alegeri??? Mie mi se pare că intri în cerc vicios...Niciodată mulțumit, tot timpul crezi că undeva puteai să faci alegeri mai bune, mai inspirate...

     De fapt, chiar nu mai vreau să joc nimic. Rămân cu alegerile mele, pentru că atunci când ele s-au născut ploaia toca altfel afară și era menită să te facă cine ești...Ca și ploaia din seara asta. Mă uit în urmă...ploi multe, și soare, și vânt (parcă sunt o vorbăreață de la meteo), dar amalgamul de stări vremelnice e trecător...În fiecare zi se schimbă. Și cine își aduce aminte cum a fost vremea acum un timp?? Nimeni!! Tot ce contează e că acum plouă mărunt și rece...

     Bucurați-vă de ploaie...

     Pe mai târziu!

Viață de câine

     Sunt un câine inteligent...dar asta nu contează în lumea noastră, câinească......D-zeu ne-a dat doar privirea!! Provocarea vieții noastre de câine (de șapte ori mai mare) este să comunicăm ”din priviri”.

  Stăpânul meu e foarte ocupat, muncește, se frământă, se zbate, obosește, se vaită, mintea îi joacă feste... Îl privesc uimit...aș vrea să îl alin. El trece pe lângă mine indiferent, părul meu flutură, mă feresc din calea lui...Apoi vreau să îi liniștesc angoasele, mă uit în ochii lui cu duioșie...Stai calm, vreau să te alin...El se uită la mine perplex și îmi trântește o farfurie cu mâncare, apoi îmi întoarce spatele certându-se cu cineva la telefon. Ce vrei, îi fac pe plac, mănânc... Mănânc și plâng, mănânc (vorba lui Labiș, dar stăpânul meu nu are timp să citească poezii..., păcat, el e prea prins în vârtejul vieții!)

    Ce îmi vine în cap?? Hai să îl destind cu o joacă naivă, să glumesc...Mă duc, îl apuc ușor cu dinții de pantaloni, mă înfășor printre picioarele lui...Haide, ti-am fost de ajutor???

”Marș de aici, acum ți-ai găsit să vrei atenție??”  ATENȚIE?? EU?? Vroiam doar să te ajut, dar se pare că iar am dat greș.

      Îl iert, e obosit, săracul...Ce pot face? Am o idee...Hai la o plimbare relaxantă...Eu merg țanțoș printre prietenii mei, tu, dragule stăpân, îți răcorești sufletul și mintea...Mă răsucesc continuu pe lângă ușă...hai afară, iubite prieten! ”Marș de aici, acum vrei afară?? ” Cât crezi că am timp de toate prostiile? Și ce te alinți atâta?? ALINTAT?? EU??

      Hm! Iar am greșit! Inteligența se pare că nu îmi folosește la nimic în a îmi face stăpânul fericit! Haide, fericirea nu e așa de grea! O joacă, o plimbare, un râs!! Complicat! NU mai e timp de toate astea!! Dar mă umilesc pentru binele lui, fac sluj, îi sărut mâna...s-a  înmuiat inima lui?? Nu mă interesează de mine, eu oricum sunt necuvântătoare ( așa am stabilit cu Emil Gârleanu la ultima discuție), dar îmi pasă de sufletul acela chinuit de lângă mine... Cum aș putea să îl liniștesc. Și până la urmă, îmi caut ancore de supraviețuire...eu nu sunt ca și semenii mei lăsați de izbeliște, mi se dă mâncare, mângâiere la ore fixe, baie, toate cele...să nu ne plângem...Dar sufletul meu suferă pentru că cel de lângă mine este în întuneric, nu știe să râdă, să se joace. Este prins de capcana vieții cotidiene.

     Haida-de!! Viață de câine să nu ai!! Eu îi transmit: gata cu stressul, hai afară la joacă!! El înțelege anapoda (de fapt se preface ca să aibă timp de toate nimicurile din viață) și încearcă o recompensă dureroasă pentru mine. Îl accept așa cum e ...doar sunt câine și iubesc necondiționat. Deși uneori preiau și manifestările de turbare ale stăpânului, îl descotorosesc de o povară, ca apoi să accept în tăcere vreun tratament dureros...totul pentru el, pentru STĂPÂN. E greu să lucrezi la stăpân, doar ochii mai pot să comunice...glas nu ai iar limba ta e total necunoscută lui, stăpânului...și dacă el te hrănește, atunci...ești sortit compromisului care îți veștejește sufletul, totuși tu dai din coadă, săruți mâini, pari bucuros, faci sluj...mâncarea e în dulapul stăpânului...

     Ei,  haideți, dragi căței de pretutindeni, să nu ne plângem. Noi știm că inteligența noastră este superioară, dar dacă nu avem grai...asta ne e soarta (acceptăm, ca în ”Miorița”, că așa e dat!)

     Și acum, ce ne tot văicărim?? Așa ne-am născut, căței, ăștia suntem! Să ne asumăm! Că doar nu vreți să ne lipim câte o coamă de lei și să umblăm cu cioara vopsită?? Mai bine căței cinstiți decât lei vopsiți!

Iubiți necondiționat, căței din lumea întreagă!!

Pe mai târziu!

     

Măsurători

     V-am mai spus parcă despre obiceiul meu de a mă uita pur și simplu la oameni, întrebându-mă ce viață au, ce emoții, ce bucurii...Ce îi trece omului ăstuia acum prin minte? Oare este fericit? Este iubit? Are copii? Este bolnav?...Știu că pare prostesc și parcă e apucătură de ”iscoada satului”, dar  nu curiozitatea este cea care mă împinge la astfel de gânduri (sau poate că da, să nu cădem în falsă modestie), ci ideea că pentru un moment aș putea să fiu în locul altcuiva...cum ar fi oare???

     Și cum mă uit așa...fără țintă, cel mai adesea îmi atrag privirea oamenii mai în vârstă...cred că știți omul acesta...E cel care o viață a respectat reguli, principii...care a muncit până la schimbarea noțiunii de corectitudine, care a iubit, a dăruit...dar viața nu i-a întors toate câte le merita și așa cum s-ar fi așteptat, iar pe față are întipărită surpriza amară a realității...Îl văd des pe omul acesta. Își ține aerul demn, asumat...dar neclaritatea perechii faptă-răsplată este întipărită în ochi, te atinge ca un avertisment...și atunci parcă văd pe cei ”practici”, ”supraviețuitorii” , că rostesc sec o replică: ”Măsură în toate!” Punct!

     ”Est modus in rebus”! Replica lui Horațiu trebuie că e plurivalentă, dar prea dă apă la moară celor care judecă la tot pasul doar cu măsura rațiunii și a scepticismului. EST MODUS IN REBUS??

      Ai respectat principii solide de viață, le-ai apărat și pentru asta ai fost pus la colț? He, he: est modus in rebus! Ai muncit până la epuizare și ți s-a sărăcit sănătatea? Hm, e numai vina ta: est modus in rebus! Ai iubit cu toată ființa și ai fost trădat? Cine te-a pus: tu nu știi vorba aceea est modus in rebus? Dăruire? Sacrificiu? Toți puși la zid: nu și-au însușit această zicere, sunt vinovați!!!

     Culmea e că pentru cei care întrec măsura în tot felul de rele-și mai rele nu se aplică. Nu, NU! Este așa și pe dincolo? Are o scuză, pentru că..., săracul..., știi de ce...e de înțeles. Paleta răutăților nu e atinsă de dictonul mai-sus menționat. (Ah, de ce nu pot să dau timpul înapoi și să întreb: Măi, Horațiule, pentru cine ai scris îndemnul acesta? Pentru cine??)

     Nu mai spun de ostașul etern care intră în linia întâi, luptă până la mutilare, după care are parte de ceva decorații de fațadă, niște strângeri de mână plictisite...iar în spate...șoaptele celor care ”știu” măsura: ”eh, și el, își merită soarta, ce căuta acolo, așa, fără măsură...”

     Nu mai înțeleg nimic. Totuși  ”nemăsura” unora a fost darul altora. Mulți profită de ”nemăsuri” în iubire, dăruire, muncă, pasiune...și totuși aceia care profită de cele mai multe ori sunt necruțători: Est modus in rebus! Au zis!!

     Ce ți-e și cu măsura asta...atâta filozofie! Atâtea măsuri...miliarde...fiecare cu măsura lui. Singura ajustabilă cred că este măsura în care îi judecăm pe ceilalți: să punem la cântar toate ”nemăsurile” lor, și atunci în loc de o privire semeață și superioară să oferim ...tăcere caldă.

La bună măsură!

Pe mai târziu!

Cutia de valori

     În serile din urmă am tot privit la tv...meciuri de tenis -  miză mare, monșer! Oricum, competiție, nu glumă!! Abnegație, devotament, luptă, sacrificiu, efort și, la sfârșit - dulceața victoriei, pusă pe stratul disimulat de dezamăgire a celui care a pierdut (”c-așa-i în tenis!!”).

     Pe urmă, în noianul de sentimente ale gladiatorilor din arenă, toată lumea care este hrănită, distrată, captivată, se ridică...spectatorul pleacă. Și-a încărcat bateriile, își vede de viața sa, iar jucătorul se va întoarce la rutina lui, la trudă.

     Mă identific și cu spectatorii, și cu luptătorii (nu la acel nivel, nu - nu am aroganța asta -  dar uneori bătăliile mele interioare sunt la fel de epuizante ca a celor despre care v-am vorbit).

Și tu ești un jucător!!! Zi de zi! După joc, spectatorii din arenă se ridică tăcuți. Nu le mai pasă (normal, fiecare cu viața lui, cu lupta lui). Stai cu broboanele de sudoare pe frunte, extenuat, cu privirile obosite...Meciul a fost bun...dar tu cum mai ești?? Dar e problema ta și doar a ta...Întrebarea e: La ce te întorci???

     Și mă întreb: unde se întoarce, unde se ”reculege” fiecare? Trebuie că este un loc special, unic, personal...ca o cutie imaginară. O cutie de valori!!!

     Fiecare cred că are propria cutie de valori (nu cred, sunt sigură) cu fascinanta ”recoltă”: cea mai frumoasă zi, cel mai fericit moment, fluturii din stomac, primii pași ai copilului, primul sărut, primul cuvânt al persoanelor iubite, o atingere blândă, o privire cât o mie, un ”te iubesc” nerostit dar știut, un gest dumnezeiesc...cutia de valori a fiecăruia. Mergi orbește în viață, mai dai o fugă la cutia de valori!! Deschizi...îți amintești, zâmbești, te remontezi, închizi și știi că acolo undeva această magică cutie te așteaptă orice ar fi - și e numai a ta! NIMENI nu ne poate lua cutia de valori...Doar să fie la loc sigur, să să nu intre vreun hoț și să fure...Să fure?? Nu ar avea ce să facă cu prada, dar pentru tine nu e prea bine...Așa că ai grijă unde îți ții cutia de valori!

     Hm! Ce cifru să punem?? Eu una aș alege un cifru ușor: Viața, Suflet, Eu...Nu-ți complica existența cu vreun cifru complicat pe care cumva să îl uiți, Doamne-ferește să nu mai poți deschide cutia ta de valori doar de dragul unui cifru simandicos și exagerat...

     A!! Să nu uit! Am observat că rezistă mai bine în cutia cu pricina lucrurile firești, profunde. Nimicurile strălucitoare care ne iau ochii zi de zi - roluri, putere, vanitate - nu rezistă, și de câte ori deschizi cutia ele sunt tot mai neînsemnate și mai ruginite...Nu știu de ce încărcăm cutiile noastre cu toate tinichelele!!!

     Ce vreau să vă spun...Adunați cu grijă și spor la treabă!!!

PS  Tu unde îți ții cutia de valori?? Spune-mi și mie un loc sigur!! Până una-alta aș vrea să fie în siguranță, să nu o pierd!

Pe mai târziu!

Ținută obligatorie

     Mâine e 1 septembrie...toamnă calină, dulce și stingheră încă. Caut prin dulapuri, prin sertare...uit unde l-am pus, uit mereu de el, deși îmi promit mereu că voi face să-i fie bine... Se face nevăzut după fiecare purtare și așteaptă cuminte și curios undeva, într-un ungher de unde mă privește tăcut zi de zi.

     Cum ce??? Costumul de frunză!! E ȚINUTA OBLIGATORIE perioada asta!!Tu ți l-ai găsit? Cum mai e???

     Încerc să îl probez, să văd cum îmi mai vine. Mă privește cu înțelegere, graba mea o știe, răbdarea lui este țesută în mii de ațe nevăzute, de clipe de toamnă trăite de ani și ani. Încerc să mă strecor înăuntrul toamnei, printr-o deschizătură uscățivă de costum....Mă foiesc... Încap cu greu...forma mea se schimbă de la un an la altul, costumul de toamnă rămâne același, cu ochi cenușii și aripi roșiatice, foșnitor și ploios. Ba o nervură mă strânge, ba alta stă neputincioasă și nu vrea cu niciun chip să se așeze cum trebuie. Eu mă străduiesc, mă chinui chiar să încap mereu, an de an, în costumul meu de frunză, care este fidel și docil, îmi place totuși așa cum e! Chiar dacă observ că, din când în când, îi apar niște pete mici, gălbejite de vreme, câteva ațe de la cusăturile clorofiloase încep să cedeze...ce să mai...îl îndrăgesc din ce în ce mai mult, ca un copil-adult care-și privește părinții cu alți ochi. Acum, să fiu sinceră, am văzut și câteva cute, câteva tivuri maronii-deșirate către nori și furtună, dar încerc să repar cât pot - știți voi! Cu amintiri, cu fapte trecute, cu tot ce lași în urmă, cu gânduri sau zâmbete, dragoste, muncă, visare, bucurie ori deznădejde - migala acului sufletesc.

     Bietul costum, se uzează clipă de clipă, fiecare mișcare a sufletului tău îi schimbă forma, îl face să-și forțeze limitele...nu te mira că uneori rămâne inert și contemplativ, iar alteori este  agitat și nestatornic. Și mă mai mir că nu îmi mai vine perfect!

      Neîmpliniri sau supărări? Îmi pare că mi-ar arde costumul, mi-ar face niște cratere ireparabile din care nu poate ieși decât un fum înecăcios de tristețe sau frustrare. Așa că le las prin buzunarele ascunse de păienjenișul crengilor uscate! Tristețe??? De ce tristețe?? Poate pentru că tu te vedeai cu ceva timp în urmă cu un altfel de costum? Pentru că simți cum costumul de frunză nu ți se mai potrivește pe alocuri? Nuuu, nici vorbă, e firesc să fie așa, parfumul de toamnă ne îmbracă indelebil! Cred că acest costum de frunză este croit de Undeva De Sus,  mă face să fiu eu, mă arată mai bine...Nu știu cum se face dar altcineva ne-a știut cu mult timp în urmă măsurile și ne-a croit costume de frunze pe măsură...Țin la costumul meu...E parte din mine...

     Și ce parfum are!! Inconfundabilul dulce-amărui al vieții! Strâng la piept costumul de frunză, încerc să îl protejez, îl mângâi cu privirea...aș vrea să îl probez mulți ani și să mă bucur de mireasma lui. Vezi să nu uiți nici tu să îl îngrijești - știi ce pretențios și sensibil este costumul ăsta!! Chiar, nu ai vreo soluție împotriva decolorării?? Că nu știu de ce nu mai e așa verde ca la început...

     Oricum, ce am vrut să vă zic de la început - dar m-am luat cu povestea unei tomnatice trăiri - este faptul că sper ca toți să vă fi găsit la timp costumul de frunză, că toamna a venit mai repede anul ăsta!

    

     Desfrunzire ușoară!!

     Pe mai târziu!

Omul-Păianjen

     Trebuie neapărat să încep cu o confesiune...sunt dependentă de filme. Văd unele filme iar și iar, sunt fascinată de personajele create acolo (Doamne, ce oameni deștepți lucrează în cinematografie!).

     Și, de multe ori, mă regăsesc în imaginea ori în personajele din multe filme (știți voi, în imaginea celui care stă nemișcat și privește alte filme - bineînțeles, metaforă, deh! -, stă cu ochii măriți, înțepeniți, transpus cu fiecare celulă, cu mâna în aer (mână care musai ține ceva de mâncare, dar cine mai recunoaște gusturile...ce mai!! - transpunere totală).

     Acum trebuie să fac o paranteză, să mă explic -  cu cine credeai că mă identific, cu vreo divă? - nu, dragă, doar cu un simplu spectator!!! (a trebuit să fac precizarea asta că mă și vedeai în vreo rochie de epocă și cu o privire galeșă de mureai de râs, nu alta).

     Totuși - să revin -  la câte filme am văzut (și crede-mă, nu puține), nu pot să nu mă întreb...măi, la momentul potrivit, tuturor (oare la ce școală au fost educați toți detectivii ăștia) le vine ideea salvatoare; într-o oră și jumătate trebuie să se rezolve toate lucrurile; lucrurile jenante sunt drăguțe până la urmă; simplele îmbrățișări fac minuni (s-ar putea să dea roade); - nu știu cum sunt toate astea posibile - sau, absolut în toate filmele romantice nu știu cum se face dar mereu în ultimul moment e și o chestie... atletică. Ați văzut că toate filmele cu îndrăgostiți includ și câteva curse (fie plat, fie cu obstacole, pe diferite lungimi, depinde cât de rezistent este actorul. Adică mereu când îl pocnește pe acel personaj iluminarea faptului că este îndrăgostit, scenariștii îl supun la proba de rezistență, trebuie să alerge obligatoriu până la cel iubit, că altfel...(chiar!!, dar dacă și-ar scrânti ceva și nu ar mai ajunge??)  Surpriză??? Toată viața să fie dată peste cap pentru o luxație?? A, nu...La filmări obligatoriu să fie un ortoped, că mie îmi plac filmele așa cum sunt. În două ore cel bun devine rău iar cel rău are calități nebănuite. Nimic altceva pe lumea asta nu ți-ar schimba opinia așa de repede, pentru câțiva lei la cinema sau uneori gratis (pirateria, ce să mai...)

     Și uneori dorești să fii și tu un personaj sub un reflector: să spui o replică isteață, să reușești nimic din nimic, sau, cel mai cel - să fii justițiar: chiar, cum ar fi să fii Omul- Păianjen???

    Gata, m-am decis, vreau să fiu Omul-Păianjen!!! Vreau să fiu o arahnidă celebră!! Ta,Ta,Ta,Ta, apar - jap, jap, salvez câțiva bătrânei de la o îmbulzeală, fac și fapte mai eroice...asist la lucruri tragice, care se întâmplă zi de zi...Intervin mai profund...mă întristez la câte se întâmplă în jurul meu și mă gândesc câte aș vrea să salvez...câte situații ...câtă neputință...e prea mult, chiar dacă ești un super-erou.

     Câte destine poți salva?? Nu pe toate...Din păcate...E așa deprimant să fii Omul-Păianjen!! Cui să dai salvarea și cui NU?? Groaznic!! Nu știu cum poate trăi Omul-Păianjen! Noroc că el e doar în filme. Dar noi ne simțim și mai neputincioși...Nimic nu e ca în filme. Ultimele gânduri mă trimit la realitate.

...De fapt, de noi e mai greu...noi trăim zi de zi cu neputința de a face ceva mai mult, suntem așa de mici, într-o lume mare. Doar gândurile bune, fapte mărunte, zâmbete și o mână caldă mai poate să îți întregească viața...Nu, nu ești Omul-Păianjen, ești doar Omul, care cu puțin noroc ești dăruit cu iubire. În rest, te cuibărești îmbrăcat în pijamaua ta înflorată, cu o carte în mână, la o lampă chioară, și gândurile îți zboară într-un păienjeniș către ceilalți...gânduri bune. Adormi...Nu, nu ești Omul-Păianjen!

Cale bună în păienjenișul vieții voastre!!

Pe mai târziu!

Horo(r)scop

     Iau un ziar...citesc...sau o revistă. Inevitabil ajung la pagina de horoscop. Așa...Hm...Da... nu e de bine. Stau și mă îmbărbătez: poate cei de la tipografie au încurcat zodiile. Sau poate e chestie de interpretare. Trebuie să am eu o viziune...optimistă? Chiar dacă acum pare ceva rău, sigur lecțiile de viață îmi vor prinde bine (chipurile). Nu! Nu! Au încurcat sigur textele la editare... ce știu ei?

     Și pe urmă...revoltă! De ce nu poate și horoscopul ăsta să te sprijine, să te înțeleagă? Planetele de ce nu se aliniază și ele să dea satisfacție tuturor? Să facă și ele un bine, să fie totul organizat. Adică de ce mii de oameni din aceeași zodie trebuie să facă mii de interpretări, când poate fi destul de clar pentru toți. Nu ți se pare că  planetele fac pe interesantele? Că ne țin în ceață doar așa, de amuzament?

    Ei, păi dacă e așa, m-am hotărât: facem o petiție la Șeful Stelar...(știți voi, Managerul Universului), să pună la punct câteva planete! Așa nu se mai poate!

    Să apară clar în horoscop...totul!! De la ora 9, cei din zodia...X dacă spun ceva va fi interpretat greșit. După 9.37 vorbele lor vor fi vorbe de duh (aha, clar îmi țin gura în intervalul menționat, acum e limpede). După 12, femeile pregătesc un ”cardocid” (lichidarea în masă a cardurilor), bărbații trebuie să le dea pierdute (pe femei, sau pe carduri, la alegere - vezi, horoscopul nu este așa de limitativ). După ora 16, femeile trebuie să îi lege pe bărbați la ochi, va fi invazie de imagini flușturatice, cu haine vaporoase și zâmbete tinerești! Pericol de pierdere (a vederii, bineînțeles!!). Să știe omul ce are de făcut, nu să te lași pradă interpretărilor!!!

     Mă gândesc: cum să formulez Petiția în continuare (vrei să semnezi, sau mă lași baltă??): Ține-l pe Marte (suprimă-i vederea cu o cometă ceva sau atrage-l într-o gaură neagră, ca să se mai domolească certurile, conflictele, nervii). O fi el șeful dinamismului în horoscop, dar îl ținem sub supraveghere pe urmă - vitalitatea, curajul, instinctul - dă-le încolo, nu merită menționate.

     Să-l stimulezi puțin - dragă Șef Stelar - și pe Venus (știți că el mereu e ”Gică-contra”, se rotește în sens invers celorlalte planete), o fi el simbol al frumuseții, armoniei și tandreții, dar - atenție! Totul sub control!!

     Și ce dacă Uranus este retrograd?? Trebuie să îmi dea mie viața peste cap??? Ia adu-l pe linia de plutire, ce atâta libertate, luptă contra convențiilor și nesupunere???

     Și Luna asta: toate trebuie să se învârtă în jurul ei: Anul Nou chinezesc, Luna musulmană, fluxul și refluxul - mie una mi se pare că face pe vedeta!!

     Și Saturn! Ei, mă mai chinuie și ăsta cu deciziile cruciale, înțelegerea cauzelor - chestii subtile - ia mai lasă-mă!!

    Ce revelație totuși...un horoscop care să îmi vegheze fiecare mișcare!!! Dar asta e...o perfecțiune haotică!!! Stai puțin, că ar fi groaznic să ni se ordoneze totul în viață, să ne robotizăm. Mecanică pură...unde sunt emoțiile, temerile, voința, neputința, speranța...Groaznic! Ele nu ar mai exista!! Am creeat un HORRORscop!!

    Mă decid!!! Rupem Petiția, o aruncăm în Univers. Hai, Jupiter, hai, Uranus! Libertate!! Mă bazez pe voi să creați un horoscop plin de taine, să plesnească de invidie alte Galaxii...

    Îi fac cu ochiul lui Marte...Scuze!! (el se uită războinic la mine...) Haide, măi, am glumit...ce sunteți retrograde??

    Da, e clar...Suntem atenți la propriul horoscop încât nu vedem că la alte...zodii sunt scrise tristeți, bucurii, necazuri ori împliniri!! Citești și iar citești, ești...prins în propriul horoscop!!! Trist!

    E clar ce îmi doresc, un horoscop care să nu fie perfect, ci un haos încărcat de toate trăirile pe care le-a cunoscut suflarea planetară!! Și vă doresc și vouă asemenea! CONJUNCTURI REUȘITE ȘI UN HOROSCOP IMPREVIZIBIL!!! Cred că e secretul bucuriei de a trăi!

     Pe mai târziu!!

     

Tip(s)uri și tipologii

         Cineva foarte drag mie, care îmi citește rândurile - uneori forțat, că eu întreb ca o gaiță: ”Ai citit? Ai citit? E? Ai citit?” - mi-a spus data trecută: Mda...bla bla bla și pe dincolo...dar...prea trist. Hopaa... Prea trist??? MMMM...Când mă uit...ce credeți? Robinetul cu veselie era defect, nu se mai prelingea nicio fărâmă de râs, nici măcar un râsuleț, chicotit...nimic. Offf...reparații...

     Îmi iau uneltele...greu! Mă uit în jur...nimeni. Numai lucruri cât vezi cu ochii. Și mi se înfățișează în fața ochilor un tablou vesel: ce-ar fi dacă toate lucrurile astea din jurul nostru ar fi...însuflețite, ce tipologii s-ar mai naște...Zâmbesc (între timp repar...mă străduiesc...)

     Omul-ceas - se uită încruntat la tine, cu mustățile lui, o privire tac/ticoasă pe sub sprâncene...e tăcut, știe el ce știe...Cine râde la urmă râde mai bine!

     Omul-șifonier, ăsta cred că are dublă personalitate. Uneori e foarte atent la detalii, nu amestecă tricourile cu pijamalele, ordonat, dichisit. Alteori, poate s-a săturat de tot și ia totul așa cum vine, chit că nu se potrivește: unelte de pescuit, bocanci, pălării, cravate - cui îi pasă? El se simte bine în lemnul lui!

     Omul-stilou! Câte scoate din el...dar mereu mânuit de alții. Singur nu a putut și nu va putea niciodată (i-a spus omul-tomograf care a luat bucată cu bucată, a analizat toate fețele problemei și a pus diagnostic.)  - să știți că eu cât vorbesc și repar, așa că s-ar putea să mai sar câte ceva că nu le pot face și eu pe toate!

     Omul-cuțit - Doamne, ce nevoie ai de el, dar dacă nu știi să îl folosești, ehei...îți iei lecția! Și fiindcă tot sunt prin zonă, omul-furculiță e tare haios: se bagă în toate să vadă el: e moale? e tare? s-a făcut? nu știu ce e așa băgăcios.

     Mă lovesc din neatenție de omul-scaun...Da, e mereu prezent dar nimeni nu îl bagă în seamă, când nu e -  toată lumea se vaită, pe urmă apare - și toți, mulțumiți, uită de existența lui.

      Dar de omul-cupă ce zici: strălucitor, dorit, adulat, dar dacă îl iei acasă nu prea ai ce face cu el, nici un ceai nu vrea să facă... cică i se ia poleiala, și oricum numai faptul că  strălucește frumos și te pune în lumină bună e mai mult decât suficient. Întind mâna...a, da, omul-unealtă!

     Era să uit! face de toate, se pricepe...cel mai cel, numai că uneori e cam ”din topor”, nu e smăcuit ca omul-pensulă sau guraliv ca omul-perie.

     Știi...sunt atâtea posibilități (hai că am reușit...funcționează). Omul-pahar e ...cum să îți spun...plin, plin, și ți se pare savuros, transparent, dulce, necesar, amețitor, dar deodată, când ți-e lumea mai dragă, te stropește din cap până în picioare de nu te vezi, de te murează până la suflet...

     Și acum...veselie....sunt și combinații...vă imaginați câte (hai, măi, imaginează-ți) - șifonierul-cuțit, furculița-scaun, paharul-stilou, ceasul-tomograf...ha,ha,ha, ce-am mai râs!!!

    Dincolo de chicoteli, nu pot să nu mă gândesc totuși că așa cum sunt toate, ele asistă răbdătoare la toate ”omenelile” noastre, nu ne judecă niciodată. Orice defecte ar avea lucrurile, ele nu se dezic de noi, nu ne critică...Doar sunt în viața noastră   (aoleu, iar mi s-a stricat robinetul ăsta, am muncit degeaba azi!). E greu să fii lucru, să asiști răbdător și tăcut la viața celorlalți...

   

     Ei... dar Oamenii cu Oamenii și Lucrurile cu Lucrurile...(of, vă las că mai am de lucru...reparații, ce să mai!)

Pe mai târziu!

Secretul cafelei...

     Dimineți fără gânduri...mai sunt și așa (nu recunosc numărul lor, să ne prefacem că sunt puține și întâmplătoare). Stau și mă holbez (da, ăsta e cuvântul, pur și simplu mă holbez) într-o ceașcă de cafea. Rotesc de toarta ceștii, gândurile plutesc undeva pe afară, dar se întâmplă ceva ciudat, aburul cafelei mi le aduce înapoi, unduitor, parfumat. Se ivesc întrebări, unele mai cu zaț, altele fără. 

     Ce-i cu cafeaua? Ce rețetă mai e și asta? Apă și cafea...Sunt nedumerită...(trebuie să vă spun că mă refer la cafeaua ”ancestrală”, nu la cafele-filfizon cu moțuri sau fără, sau cu implanturi de ingrediente). Și totuși...apă și cafea??!! O rețetă așa de simplă dar atât de savurată, oricum și oriunde!

     Descopăr cu uimire că, de fapt, nu licoarea în sine e cine știe ce (uneori chiar gustul nu îți pică tocmai bine), dar acolo se amestecă trăiri, clipiri, șoptiri, regrete, griji, bucurii, taine...

     Dimineața pe fugă...cafeaua are gust de grabă, uneori te ”aburește” că poți să rezolvi tot...Dimineața tihnită...vezi plăcerea sufletului netulburat cum se reflectă în buza ceștii...

     Între prieteni...de câte ori ai băut o cafea cu aromă de râsete, glume, bârfe (nu noi, vorbeam așa, în general).

     O după-amiază aglomerată...cafeaua face straturi-straturi de griji, planuri, țeluri...O după-amiază amărui-tihnită...lingurița amestecă amintirile în ceașca ta de cafea, chipuri și lucruri evaporate din alte cești de cafea...

     Ce se unduiește în cafea? Pe alocuri singurătate, când și când iubire, valuri de trăiri sau chipul celui cu care împarți zațul palpabil...Simplu...Simplu??

     Ești îngândurat...sorbi...gata! cafeaua a căpătat gustul gândurilor tale. Griji...mai iei o gură...cafeaua își schimbă aroma brusc. Te întrebi: cum poate să își păstreze aparenta culoare, când de fapt este cameleonică??? Nu știu nici eu! Cert este că ”te reflectă” ceașca de cafea.

     Am preluat o cugetare (nu spui de la cine, persoană importantă!...Sau să vă zic, fiindcă eu nu prea pot să țin un secret - Platon!) cum că ”simplitatea adevărată unește bunătatea cu frumusețea”. Ce poate fi mai simplu decât o ceașcă de cafea? Spune-mi ceva ce egalează tainica ceașcă de cafea!!!

   

     Revin... Tot mă holbez...Mă tem...Dacă mai sorb o gură, ce urmează? Îmi va citi oare gândurile? Apropii ceașca de buze, de ochi...Gata! Hm! Secret!! Rămâne secretul meu ce a fost la ultima sorbire. Știu că și tu ai secretul tău. Secretul cafelei...

Să vă bucurați de cele mai intense cafele!!!

P.S. Pentru cei care nu beau cafea, rog înțelegere!! Rețeta de ceai este la fel de simplă! Și la fel de tainică...

Pe mai târziu...

(Multi)color

     Dragi prieteni (și tovarăși...de vorbă). Vă invit la o masă rotundă (pătrată dacă vă e mai confortabil) despre tonuri și nuanțe. Dacă e ceva pe aici care vă irită, nu ezitați să îmi spuneți ”verde în față” vreo câteva care să-mi pună la punct ideile .

      Nici nu știu cum să încep...e greu să admiți că la nivel declarativ toți suntem buni - ohoo!, foarte buni. Simțim, iubim, suntem corecți, cei mai cei! Declarație: iubim culorile, ne place să fie totul colorat, adorăm culoarea în tot. Parcă mă vezi cu zâmbet tâmp, mâinile prinse ștrengărește în față, un picior ridicat (de fițe) și declarând...Vai...ce minunate sunt culorile!!!! Să fie așa...știi...culoare...hi,hi,hi și ha, ha, ha....

     Declarațiile sunt bune, dar faptele...Punem culorile la grele încercări, în expresii care le aduc -  chipurile -  prejudiciu de imagine. Păi...”s-a făcut galben ca lămâia” (nu știu din ce motive, dar unele benefice nu prea cred), ”se înverzește de invidie” (oare despre cine vorbim, eu nu cunosc pe nimeni!), ”roșu de furie” (fugiiiți!). Hm! Deja contabilizez discreditarea culorilor.

     Situația e ”albastră” (ce bine că nu sunt eu implicat), ”inimă albastră” (aici uneori dă bine la imaginea personajului gata să impresioneze audiența), și vine în întâmpinare și ”puțin mov” (trivialilor!).

     Situația nonculorilor nu este mai fericită (cică știm și chestii artistice - auzi, nonculori!), ”nopți albe”, ”gânduri negre”, ce poate să iasă decât un ”gri” și acela necolorat (aviz amatorilor - există și griuri colorate). Dar de ”alb ca varul” ce ziceți? Poate e numai o persoană ”de culoare” (sic!) sau i se trage de la o ”învinețire”, ”îngălbenire”, ”înverzire”, ”înroșire” anterioare, toate pe motive temeinice. Greu! Bietele culori! De la declarații de dragoste la afirmații rușinoase pe alocuri, de fapt la juxtapuneri răutăcioase și insinuante.

     Cred că am vorbit de tot curcubeul! Chiar! Până și cuvântul ”curcubeu” șade într-un limbaj ”colorat”, aproape că nu îl poți da copiilor să îl despartă în silabe că te ”înroșești” de niscaiva rușinică. Până unde s-a ajuns!

     Deși verdele se mai scoate pe alocuri, căci ”verde ca bradul” este bio și în trend, în rest numai răutăți. Până și codurile de la meteo sunt galbene, portocalii, roșii, nu știu de ce când există atâtea cuvinte la îndemână.

     Ce să mai lungim vorba, declarăm, declarăm dar construim expresii și gânduri diametral opuse. Presupun că dacă vom gândi doar în expresii colorate pozitiv va fi benefic pentru culori, ele își vor recăpăta statutul și ne vor picta sufletele, gândurile, visele, viața...Multicolor!

P S Vă doresc un multicolor ”bio”, nealterat!

Pe mai târziu!

La ”mai mic”!!

     Ala, bala, portocala...nu știu ce mi-a venit să încep așa. Poate că va urma un joc, un joc de cuvinte și nu numai.

     Te chinui, muncești, obții ceea ce ai vrut... Păcat! Pentru că după un moment, două sau trei -  în funcție de mulțumirea de sine - nu mai ești mulțumit. Vrei ”mai mult”, ”mai binele”. Auzi deseori urarea ”La mai mare”. Groaznic!! De fapt, această urare mă îndeamnă să nu fiu mulțumit. Să fiu nefericit! Am obținut un post? ”La mai mare!” (de ce ???) Ai făcut un copil? ”La mai mulți!!”. Ai reușit orișice?? ”La mai mult!” Până la urmă, e înjurătură sau urare??? În urechi îmi răsună: ”La mai mare...” (cu tot cu ecou). Dar ce am reușit până acum nu e îndeajuns??? Se pare că nu! Toți binevoitorii îți urează ”La mai mare” (Îmi e rău de ”La mai mare”)

      De fapt, vreau urarea ”La mai mic!” Ăla prieten! Abia atunci știi exact că ai ceea ce vrei, că nu dai înapoi și ești așa de mulțumit de sine că aproape se numește fericire. Ești conștient că ceea ce ai obținut îți asigură confortul propriei persoane (ce zici de aberațiile astea psihologice??)

     Ai reușit niscaiva? - ”La mai mic!” (Nu. nu, eu sunt mulțumit cu ceea ce am, nu vreau mai mic, sunt fericit așa cum sunt. E tot ce mi-am dorit. ) Dar mulțumesc de urare. E...mobilizatoare. Așa că uneori urările sunt făcute doar ca să ne facă nefericiți! Sau fericiți!! Acum matematicienii se bat în vorbe cum că ar fi de fapt invers proporționalitate. Ei, și ce ! Ce ne pasă de matematică, dacă psihologic stăm bine! Fraților, mai marele e dușmanul! (Cel puțin în seara asta)

     Vă doresc ”La mai mic!” - fiți fericiți!

     Pe mai târziu!

Proverbe și zicători

     Zicători...proverbe...Cine le-o fi inventat? Cine a fost oare primul care a spus o cugetare, care apoi să se potrivească în viețile tuturor?? Nu se știe...Și cum au rezistat timpului?

     Iarăși e un mister, mă gândesc că, probabil, a fost cuprinsă atâta filosofie în zicerile acestea, încât se potrivesc la infinite momente din viața fiecăruia. Sunt printre chestiunile versatile, unde mai pui că acoperă și comoditatea noastră intelectuală, care ne forțează uneori să punem etichete prin spusele altora  - ce să te mai chinui cu propriile cuvinte, mai ales că altele sunt așa de potrivite?

     Însă pentru a fi așa ”eterne” înseamnă că trec proba timpului fiind cu putere mare de acoperire. Acoperire de ”interpretări”, indiferent de vârstă, educație, epocă...

     Cică ”Minciuna are picioare scurte...” / Hm!, nu știu ce să zic, picioarele scurte sunt de obicei mai vânjoase, mai puternice. Așa că la un eventual concurs de atletism cu Adevărul, nu aș paria pe rezultat... (chiar, ce pronosticuri aveți?)

     Tot pe bază de ”atletism” este și vorba cum că ”Cine se scoală de dimineață, departe ajunge”. Oare?? Păi eu văd că toate persoanele care ”ajung departe” (vedete, piți, tv, media) se scoală târziu, își fac somnul de frumusețe, dar culmea e că, în pofida orelor de trezire toți junii / junele ajung departe, cunoscuți, eh! vedete! / e clar: trezirea după ora prânzului asigură succesul.

     Și nu veniți cu contraargumentul ”Cine are carte, are parte”, știu că are parte. De dezamăgiri, îndoieli, nelămuriri...uneori și de lucruri bune, dar care sunt în procent mic, mic de tot. Bine, bine, ”Buturuga mică răstoarnă carul mare”, și asta e o chestiune pe care trebuie să și-o însușească și cei cu ”carte”, și cei care ”se scoală de dimineață”, cu condiția ”Să se facă frate cu dracul, până trece puntea!”

     Că veni vorba de ”frate”, aviz amatorilor (de frăție): ”Frate, frate, dar brânza e pe bani!”. Adică...Până aici! Credeai că e ceva dezinteresat? Ce? Iar să fii luat de fraier? (culmea e că niciodată nu ai fost, că te-ai apărat cum ai putut, dar e o chestie tare să fii cu obrazul curat, pe care, eventual, să îl întorci teatral către asupritorul tău ca să îți dovedești bunătatea. E nevoie să știi că ești bun!). Și care ”brânză” ți-o dispuți cu fratele? Aia bună ”din burduf de câine”? Nu merită! Lasă ”socoteala din târg”, fă-ți doar ”socoteala de acasă”, din suflet. Așa eviți dezamăgirile!

     Ce să vă mai interpretez? ”La omul sărac, nici boii nu trag”? Păi de ce nu trag? Fiindcă e un singur bou, ”un bou și o belea”, ”Unde-s doi, puterea crește”, dar dacă nu sunt doi boi...Ghinion!! Și cică ”Nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard”. Acum înțeleg de ce bărbații țin vrăbii ( cicălitoare, gureșe, obositoare, agitate ) și privesc cu jind la ciori (cu penaj mai lucios, cu bust mai mare, cu cioc mai mare ), ei se conformează proverbului, fiindcă e riscant. Zboară toate și apoi ”Te scumpești la tărâțe și te ieftinești la mălai”.

      Ce? ”Torn gaz pe foc?”. Lasă, măi, ”Câinele care latră, nu mușcă” (uneori se repede și te omoară direct!) Ehe, dar să știi ”Când de multe te apuci, cam pe toate le încurci!”. Hi, hi! Le-am cam încurcat! Acum îți revine ție sarcina să le descurci, sau să reinterpretezi, după bunul tău plac. Cu ”un ochi să râzi, și cu altul să plângi”. Așa e viața. Plină de proverbe.

     Îți doresc din toată inima ”Cele bune să se adune, cele rele să se spele!”

     Pe mai târziu!

Labirint sau Provocare

     Expresia ”Primii pași în viață” are o rezonanță familiară, este întâlnită în contexte în care pui la bătaie experiențe, științe despre tot și toate, filosofii care mai de care. Totuși acum îmi apare ca o expresie pe care vreau cumva să o iau ad-litteram. Adică...pășești - către ce ? În viață!!!! Păi începe un drum sinuos, ca un labirint.

     Intri...bâjbâi...te folosești de toate armele. Când te crezi mai sigur pe tine, hop! Te izbești de porți înșelătoare. Când spun labirint, nu știu de ce, dar îmi apare unul construit din alei nenumărate, străjuite de ziduri copăcite și tufișate, greu de pătruns. Pe cât sunt de frumoase, pe atât de neînțelese.

     Să tot încerci să găsești ieșiri, poate deveni cu timpul obositor. Te miști mai greu, te dor ochii de atâta neant verde. Dar măcar capeți experiență în mișcări. Nu te mai izbești frontal și dureros de toate gardurile! În tinerețe asta poate părea sport extrem - Atrăgător, Adrenalină!!! Cu timpul evitarea e sportul ca o artă.

     Și totuși, crezi că ai găsit ieșirea de data asta - Surpriză!!!  - te zgârie pe față o creangă dură și răzleață care te dă înapoi. Ești sigur că acolo e drumul? - Greșit!!! Picioarele ți se împiedică în niște liane sâcâitoare care, unde mai pui, te țin și captiv o vreme de te zbați ca peștele pe uscat. Da' greu mai e și labirintul ăsta!!! Nu zic, ai și succes. Din când în când soarele e pe cer și, fără marcaje, drumul e liber.

     Și să mai spun de obiceiul - există și excepții, eu nu vreau să acuz pe nimeni - de a forța, de a vrea să răzbești, deși obstacolul este clar. Atunci împotriva rațiunii împingi barierele, încerci să strecori mâna prin deschizăturile prin care parcă se întrevede ceva, calci în picioare mormanul de frunze care îți stau în cale, te lupți!!! Cu orice preț, te lupți! Așa spui, dar prețul uneori e prea mare. Te epuizezi, nu mai vezi frumusețea naturii, distrugi în calea ta fără să vrei, și toate de multe ori fără un rezultat care să te fericească. Off! Mai bine eram mai atent că ieșirea era la doi pași!!

     Din când în când mă mai opresc pe drum - așa, de gură-cască! Ăștia de pe lângă mine pe unde o iau? Uneori mă țin orbește după ei, alteori vreau să îmi pun orgoliul la bătaie: păi ce, toți trebuie să facem la fel??? Și tot pe drumurile astea întortocheate mă mai întreb: când și unde va fi ultima ieșire??? Deodată îmi dau seama că dacă aș găsi repede toate ieșirile și totul ar merge șnur, ultima ieșire ar fi prea repede... Ia să mai pierd eu timpul pe aici, să mai greșesc și să o iau de la capăt, că doar cine vrea să se grăbească la ultima poartă???? Și chiar, ce e după??? Păi cred că depinde din ce parte privești labirintul!

     După unii, din labirintul ăsta cazi cumva în altul și o iei de la capăt, fără încetare. După alții, devii așa, ceva eteric, și privești pe alții ”mai de sus”. Alții ar putea susține că la Ieșirea Principală ești cumva selectat (sau nu) după mai multe criterii: câte frunze ai rupt, pe câte tufișuri ai călcat, câte liane ai distrus în trecerea ta...chestii din acestea, cantitative. Cine poate ști? Este un secret!!! Și pentru că nimeni nu știe de fapt Adevărul, înseamnă că Labirintul este o Provocare. Călătorie plăcută!!

    

     P S : Nu uita! Cu cât Nu nimerești porțile, cu atât stai mai mult în Labirint!!! Fiecare Om are un număr limitat de porți. Trage de timp!

Pe mai târziu!!

Re(prezentație)

      Doamnelor și domniloor!!!! Vă invităm la un spectacol de circ! Circul nostru are program zilnic, intrare liberă!!!

     Sunt miliarde de circuri...statornice sau ambulante. Spectacolele sunt pentru toate gusturile.

     Dimineața la prima geană se pregătesc ”numerele”, uneori în detaliu, de multe ori lăsate la voia sorții.

     Prezentarea e importantă...gălăgie, atmosferă, lumini. Unii sunt mai artiști decât alții. Dovadă și numărul de spectatori! Păi și ce, n-ați văzut și circ fără spectatori?

     Iei decizia: dacă faci acum cu sufletul la gură o jonglerie, poate reușești să ții toate câte ai de jonglat în aer. Ești atent, ți se scurg picăturile de transpirație pe sub perucă (atenție, atenție, nu lăsa să cadă, ahh - cât pe ce, dar a fost bine azi), uneori reușești, alteori se sparge ceva, dar eșecul se uită repede. Aplauze!! Ta-raaa!! După ce ai reușit în câteva minute să mânuiești cât mai multe obiecte trebuie să abandonezi repede numărul, să îți pui costumul pentru dresură.

     Ia biciul dacă e cazul, intri în cușca leilor. Dacă nu ai chef azi, faci dresură de căței. Chiar porumbei câteodată, ca să te mai odihnești puțin. Cred că și tu faci dresură zilnic, fie că vrei sau nu. Dacă zici că nu, eu o las așa, nu insist!

     După dresură se cere puțin aer proaspăt, să îți șteargă imaginea de dur. Pictat ”cu ochi și cu sprâncene” faci pe clovnul, ceilalți mai râd, unii se strâmbă acru: nu te întrista, clovnii nu sunt pe placul tuturor! Mimezi gesturi hazlii, zâmbete largi, îmbrățișări. Nici costumația nu e potrivită, ce vrei, se întâmplă, că doar nu suntem mereu la patru ace! Ta ta ta-ra-ra-ra ra ra ta ta.....(și faci un tur de arenă, cu mâinile în buzunare, nepăsător. Bine că ai fața pictată, căci altfel ar fi trist de văzut!)

     Și acum...iată-te în chip de funambul! (nu te uita în jos, nu-ți pierde echilibrul!) Ține-te tare pe picioare, ce naiba! Cui îi place un funambul moale de picioare? Dacă vrei poți să faci și legat la ochi, dar eu zic să nu îți asumi riscuri inutile. Păstrează-te pentru numărul următor: SALT MORTAL!

    Bine, ăsta e un număr mai complex, la trapez. Însă e foarte riscant. Îți asumi riscul, fiindcă știi că ai mereu o plasă de siguranță. Nu te gândești prea mult la consecințe, și... trei, doi, unu...Sari! Te ia așa un vârtej de gânduri, o căldură. Nu mai știi ce e cu tine, faci saltul pur și simplu, deși toți erau cu mâna la gură. Foarte rar sunt și accidente. Dar cel mai dureros este atunci când plasa de siguranță ți-a fost luată fără să știi, mai ales de cei cu care lucrezi la circ. Ce prestidigitatori! Ce hipnotizatori! Să te inducă așa în eroare! Am auzit că unii și-au pierdut circul după asta! Hm! Trist!

     Spre finalul programului mai înghiți niște săbii (la câte ai înghițit la viața ta, ești obișnuit!), faci puțină magie, te mai ascunzi prin niște cutii, levitezi, te arzi cu câteva flăcărui doar așa, de distracție...și gata încă o zi de circ.

     Nu te chinui prea tare cu reprezentația, căci tehnologia - bat-o vina - a făcut ca fiecare să își lase doar o hologramă la circul tău, ei fiind ocupați cu propriile circuri, cu propriile reprezentații. Și-au investit holograma cu câteva puteri: aplauze, mimică redusă, ceva ironie și niște cuvinte bune la toate, și cam atât. Își văd de treburile lor. Așa că nu-ți da duhul pe scenă, păstrează-ți suflul pentru reprezentațiile viitoare!!! Sau dacă ești artist adevărat, faci un spectacol frumos, intens, dar oricum e doar pentru sufletul tău, celorlalți nu le pasă!

     Totuși, dă o reprezentație de calitate pentru cei din primul rând. Sper să ai parte de spectatori de calitate, astfel încât să te aplaude cu căldură.

     Dai cortina obosit! Cel mai obosit!! Dar ce este uimitor pentru mine e că, deși toți se plâng că o zi la circ e obositoare, grea, că nu au putut face toate numerele pe care le-ar fi vrut, TOȚI, dar absolut TOȚI, își doresc să dea cât mai multe reprezentații. Bine că nu știm când e ultima reprezentație!

     VĂ DORESC CÂT MAI MULTE REPREZENTAȚII!!!

     Pe mai târziu!

Cu miez sau fără miez

     Nimic nu este ce pare a fi... Nu știu de ce, dar de câte ori ești sigur de ceva, imediat lucrul ori gândul apare în altă lumină, și îți răstoarnă credințele. Oare de ce? Să fie de la oscilația permanentă în a judeca fie cu inima, fie cu mintea, de parcă...Și culorile sunt diferite, la inimă se potrivesc doar unele, raționalul este pictat în altele. Cred că de aceea nu se prea potrivesc, de aceea lucrurile nu sunt ceea ce par, mai bine zis ceea ce ni se par.

     Păi uite, miezul e greu de găsit. Mereu ne scapă printre degete. Era ”bun” și nu mai puteai de fericire, pe urmă apare ca un simplu ”un”. B-ul îl pusesei tu în funcție de lumină. Numai B-urile astea viclene! Și ”iubire” naște uneori ”bir” (de sentimente, sau cu fugiții, pur și simplu). ”Prietenie”? - ete! (și na, pentru completare). Cine nu știe că ”viața ” e doar ”ața”. Sau dacă nu știe se convinge pe parcurs! ”Datorie”?: ”ori”, ”ori”!! Hm! ”Sinceritate”? - ”cer”! sau ”ceri”!

     Dar uneori miezul acela nu stă locului, se foiește de colo-colo și se amestecă toate. În ”dragoste”, apare și un ”soare”, dar uneori se schimbă miezul în ”grea”. ”Fericirea” ne joacă feste - ”reci”, ”frici”, ”cer” - nici nu mai știi în ce lumină se scaldă. Și mai-sus blamatul ”prietenie”, dacă pui reflectoarele pe el, de fapt miezul e ”etern”. 

     Așa că depinde cum mânuiești reflectoarele. Miezul e bun ori nu, în funcție de lumină. 

     Totul e cu miez... miezuri...iz...de gând.

     Pe mai târziu!

Fără perdea

     Fabrica de perdele e foarte ocupată... are de lucru, nu  e lucru de glumă! Cu flori, simple, dense, mătăsoase, senzuale, groase până la refuz, colorate, tente, nuanțe, griuri , griuri colorate, aiurea...

Poți fi sigur vreodată că ești fără perdea???

     Da, cred ca fabrica de perdele nu va falimenta niciodată!!!

     Perdele fine sau plușuri grele...Cui îi pasă! Culoarea? Aiurea! Cine mai bagă de seamă? Totul e să...fie!

     Toate faptele noastre stau sub o umbră, sigur acoperite de perdea. Dacă nu e bine? Dacă e judecat greșit totul? Atunci perdeaua e salvatoare. Sigur, croiala e foarte importantă, însă oricum ar fi, fața oamenilor e sub perdea. De ce oare a fost nevoie ca între acte să fie lăsată cortina? Și ce dacă noi vedeam cum sunt aranjate decorurile? Ne deranja? Cred că da, ne place să ne mințim uneori că totul apare așa, din senin, totul frumos și bun și pregătit pentru un nou act, când de fapt a fost ascuns de perdeaua numit cortină... Ce invenție de cuvânt! Cortină în loc de perdea! Îți vine să crezi așa o înșelăciune??? NU vreți să ne revoltăm împotriva cortinei?

     Geamurile au perdele...și ochii au perdele. Tot ce e supus luminii are nevoie de perdea!

Perdeaua e cea care arată chipul pe care îl dorești, idealul tău. Nu știu dacă vreodată reușim să trăim fără aceste bariere. Ce vor crede alții? Chiar și cei care spun că nu le pasă, de fapt sunt simțitori la părerile altora, și folosesc mecanisme de apărare. Expresia ”Nu îmi pasă de alții” de fapt include și existența celorlalți, mai ales a părerilor. Deci îți pasă, vrei să nu îți pese, dar se întâmplă.      Nu îți pasă pentru că e mai ușor să ne prefacem că totul e bine, să ne ascundem (după perdea?). Ne construim pe noi după cum am vrea să ne vadă ceilalți, și atunci țesem o perdea... Zi de zi.

Îți poți imagina o lume fără perdele? Probabil că lumina puternică ar distruge totul, imaginea aceea perfectă. Mai ales că în lumină - nu uita! - se văd toate defectele, toate imperfecțiunile, toate ridurile și petele. Atunci cine ar mai avea nevoie de lumină? Trăiască perdelele!!!

     Nu! Declar! Vreau o zi împotriva perdelelor! Propun să ne adunăm în Piața Manifestelor și să spunem pentru o zi ”Nu perdelelor!” Ce revigorare! Ce liniște sufletească! Ce pace de a trăi! Ești așa cum ești, dai la o parte perdeaua ta, măcar o zi. Și atunci constați că cei din jurul tău te plac mai mult, ești tu însuți. Ce eliberare! Nici nu ai știut până acum ce bine e să fii tu! Și deodată - Bummm! Lovitură! Cineva se folosește de faptul că ești fără perdea și te atacă în punctele vulnerabile! Câștigă bătălia...Uneori și războiul... Păcat!

     Trebuie să pui iar cortina. Este apărătoarea infailibilă, te convingi. Deși ai militat în Piață - ”Fără perdea!, Fără perdea!” -  acum strigătele acestea parcă s-au întors împotriva firii tale dezgolite. Așa deci!

     Înapoi după perdele! Fugiiigiți!! Trăiască perdelele!! Păi...parcă spuneai...

     Eh, nu mai contează, până la urmă îmi fac perdelele de comandă cum îmi place: să faci și tu la fel. Asta e! Acesta e jocul. Până la urmă ”cartelul perdelelor” m-a obligat să le dau taxă de protecție. Le dau, ce să fac...Trebuie să supraviețuiesc. Tu cum reziști?

     Pe mai târziu!

La (Z)OO

     Sunt o maimuță de la Zoo... Lumea noastră, a mea, e o lume micuță, însă ne strecurăm toți în ea, cu ciudățeniile noastre care ne clasează cică în - cum le spune? - specii!! Viața balansează între treburi zilnice, puricatul de rigoare, țipatul de stres, gestica de intimidare și, pe de altă parte, micile distracții pe care ni le mai permitem.

     Uite, de pildă, cel mai mult ne place să mergem la spectacolul de oameni, OO (Oameni și... Oameni). La OO ne trec prin fața ochilor fel de fel de specii și subspecii, care mai de care mai interesante. Mă întreb cum au evoluat în mii de tipuri...

     Uite, de pildă, observă creatura asta fascinantă, Știe-Tot. Mi se pare mereu (iluzie optică, desigur ) că distanța dintre nas și pământ e mult mai mare decât în realitate. Cred că mereu strică unghiul din care mă zgâiesc precum o maimuță. Bine, el e o subspecie evoluată din Șef-din-Naștere.  Ăstora nu li s-a descoperit strămoșul, e ceva...divin. Dar mai lasă, uite ia!! Simpaticul, Flușturaticul, Binevoitorul! Ei sigur sunt înrudiți dar nu știu de unde le-a pornit așa deodată cheful de individualizare!!

     Ehe, și poți să stai ore să privești la Enigmatic, Romantic, Interesant (geeen!), să te întrebi de unde au ei aerul ăla care le flutură genele?

     Vă zic: e cea mai mare distracție! Stresatul, Fricosul, Corectul, Principialul...ce mai! să stai să te scarpini în cap toată ziua, nu alta!

     Uf, dacă te uiți bine, îl zărești și pe Timid, dar și pe Competent, ăsta din urmă de obicei stă acoperit de buruieni înalte care îți obstrucționează vederea. Așa e mediul lui natural, la umbra buruienilor.

     Dar după așa multe studii ce am făcut, un lucru nu ne este clar: copiii lor sunt așa de diferiți de ei! Și deși am avut eșantioane serioase de cercetare, nu reușim să găsim răspunsul la întrebarea cum devin aceste făpturi mici și perfecte la fel ca adulții lor, cu priviri secrete pline de vânătăi? Și iarăși nu înțelegem noi, maimuțele, de ce specia Echilibratul este pe cale de dispariție, ca și Fericitul. Cică ăștia nu se mai reproduc fiindcă au avut loc niște mutații. O genă vicleană care se numește NE se strecoară în ființa lor și creează NEFericitul, NE... Păi cum, NE?

     Așa este distracția la OO - Oameni în cuștile lor invizibile...

     A, de fapt ce era mai important uitam să vă spun, m-am luat cu vorba!

     Vă rog pe această cale să ajutați fundația noastră care luptă pentru salvarea Fericitului și Echilibratului. Dacă puteți face ceva, scrieți pe adresa noastră:

www. FERICE-DE-ECHILIBRAT / (is)coadă de OM.com

PS Primim și donații de ciocane cu care să spargem cuștile!

Pe mai târziu!

Reclama (ta)

     Stau și mă uit la reclame... Absentă...Pauze între filme, emisiuni sau, pur și simplu, să mai vedem -  ce?...Reclame. De multe ori mă fură peisajul. Doamne, vreau și eu viață ca în reclame! Locurile dureroase îmi pulsează (fix în zone bine stabilite)? Se duce un medicament minune exact acolo, și în mai puțin de două minute un rânjet satisfăcut e pe fața chinuitului...
     Sau, vai ce îmi place!... Ridici sticla de șampon - cam cât? Maxim până în dreptul nasului, și nu știu cum, poate din cauza mirosului sau ambianței perfecte, părul începe să crească, să se îndesească, să strălucească de crapă de invidie toate femeile? Hai, că asta a fost ușor!
     Ah, însă cel mai mult îmi doresc să fie ca atunci când, în absolut toate diminețile din reclame, oamenii au hainele perfect întinse. Cred că au călcat toată noaptea la ele, nu știu, că nu mi se arată, dar vreau și eu! Să mi le calce toată noaptea și mie cineva! Vă rog!!??
     Și mâncărurile...Hm...Da, mâncărurile. Nici nu trebuie să știi ceva bucătărie, pui niscaiva condiment sau ceva (oricum la îndemână) și ai ajuns în Rai, gustul e perfect, toată lumea închide ochii (sau își dă ochii peste cap, mă rog!) și zâmbește prostește. E fericit! da, da, e exact ce îmi trebuie, era așa ușor să îi faci pe ceilalți fericiți și eu nu am știut până acum!
     Ei! Dar mă simt și foarte vinovată, căci mi-am chinuit copilul cu diferite tratamente care mai de care mai acide, și tot ce trebuia să fac era să bat ușor într-o sticlă sau ceva, și totul dispărea ca prin farmec. Iartă-mă, copile, pentru ignoranța mea. Și mâinile mele au suferit crunt, dar cine știa că trebuie doar să fluieri ori să bați din palme și casa ți se făcea lună în doar două minute, fără chin, fără muncă... Omul cât trăiește învață!
     Doar reclamele la bere sunt (sau încearcă să fie) ceva mai amuzante, dar suspectez că sunt făcute sub influența alcoolului. Care e reclama(ta)?
     Nu pot să trec cu vederea însă cum poți deveni vedetă (aviz amatorilor). Dacă nu v-ați prins, vă spun secretul lor: au mâncat, băut sau folosit ceva care i-a adus în top! Adică, mesajul: Dacă faci chestia asta ajungi ca mine! Da, reclamele trebuie să prezinte perfecțiunea, pentru că își condensează viața în doar două minute...
     Toate trăiesc două minute. Dar viața noastră nu este doar asta. Ce bine totuși că nu trăim în reclame, căci viața nu trebuie să fie perfectă pentru a fi viață cu adevărat! Nu! Trebuie trăită intens, cu bune, rele, necazuri, bucurii, toată povestea ta. Povestea TA! O...narațiune completă, care trebuie (musai) să aibă personaje pozitive și negative, trăiri de toate culorile, punct culminant, lupta binelui cu răul sau triumful binelui asupra răului (când și când, nu este obligatoriu), ai nevoie de povestea ta, nu de viață perfectă de două minute.
     Pfu! Două minute! Fugiți de perfecțiune! De perfecțiunea vieții...asta e doar la reclame, căci dacă te uiți foarte atent în spatele reclamelor se ascund multe drame. Trăirea intensă ne scapă de perfecțiune! Ce bine! Ce bine!!!
     Da, cred acum cu tărie că nu degeaba s-a iscat expresia E prea frumos ca să fie adevărat! Așa e. Perfecțiunea va fi mereu un semn de întrebare.
   
     Pe mai târziu!

Oglindă, oglinjoară

     Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?...
     Oglinda mea de-acasă e nelipsită din viața mea, e ca o bună prietenă...Mă cunoaște cel mai bine, mai bine decât mama, sora, cea mai bună prietenă. Oglinda aceasta mă știe cum sunt: mă recunoaște dintr-o uitătură dacă sunt obosită, tristă, fericită, mulțumită sau chiar și atunci când doar vreau să mă strâmb la viață, ea mă ghicește, știe...în muțenia ei. Expresia ei spune totul.
     Am totuși o ...dilemă, morală să îi spunem. Când sunt aiurea, în plimbare sau pe oriunde, mă frământ la gândul Oare să mă privesc în alte oglinzi, să îmi trădez oglinda?? Căci dacă DA, poate mă ajută, mă schimbă, mă înfrumusețează, dar poate - vai! - să îmi taie curajul, să mă demoralizeze, să îmi pierd imaginea știută și să mi se amestece imaginile. Dilemă, dilemă...Ce periculoase pot fi alte oglinzi! De ce nu pot fi toate ca oglinda mea de acasă?
     Și totuși, uneori îmi trădez oglinda, o abandonez, o ignor. Uit de ea, mă prefac că nu o văd (trebuie, e o chestiune de supraviețuire!). Însă, invariabil, mă întorc la ea, e ca o ancoră a sufletului meu.
     Voi cum stați cu oglinzile? Cum merge relația voastră? Aha... Deci așa! Dar cu cele care deformează? Vă amuză, vă uimesc, vă irită? Cum vă păstrați calmul când în oglindă vedeți altceva decât știți voi?
     Vreau să vă mai spun că oglinda mea (și nu e o critică la adresa ei) este foarte principială. Când are ceva de spus, păi spune! Criteriul în viață: fără menajamente! Vă întreb, oare toate oglinzile sunt la fel?
     Ei, dar nu aș vrea să o critic prea mult. Chiar dacă uneori e o dură, alteori devine prietenoasă și - cât îmi place - câteodată îmi face complimente (în ultimul timp din ce în ce mai rar, deh! - obișnuința...), m-am învățat cu ea. Mărturisesc faptul că sunt în urmă cu mai toate ce am de făcut, dar măcar un lucru e sigur: îmi păstrez oglinda cât mai curată! Te bănuiesc că și tu ai o oglindă care seamănă cu a mea...
     Și cine nu are o oglindă, să-și cumpere! (cu mâna lui, în niciun caz cadou!)
     Pe mai târziu!

Ce-i cu inima română?

      Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română...
     Chiar! Ce-i cu inima română???? Mai bubuie, mai bate sau măcar mai pâlpâie cumva?
     Dincolo de a fi un mesaj patriotic, stau să mă întreb - absolut din punct de vedere medical - dacă e de bine!? Are viață lungă pe mai departe?
     Inima română e ceva aparte, ceva spectaculos. Nu știu cum e cu inima americană, ori indiană, ori spaniolă (poate în următoarea viață aflu și vă spun), dar simt că nu se poate să fie la fel cu inima română. Să trăiască așa de pasional orice eveniment, să fie săgetată din toate părțile cu tragedii care mai de care mai hâde și mai inutile, să fie împinsă la a-și părăsi tot ce e drag, să fie măcinată în fiecare clipă de grija momentului următor pus sub semnul nesiguranței, să fie umilită public în lume pentru fapte care nu sunt ale ei - e peste poate pentru altă inimă. Și cel mai frumos lucru e că respectă legea divină, căci ea, numai ea, mereu întoarce și celălalt obraz.
     Nu mai spun că este inima cu gradul de suportabilitate cel mai ridicat din câte am cunoscut.
     Ce să fac, doctore, ca să îi prelungesc viața?
     Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română / Și să- i scoatem din horă pe cei care se încăpățânează să țopăie mereu în mijloc, deși habar n-au pașii! Pe cei care tabloidizează tragediile de dragul reitingului (da, știu, se scrie ”rating”, dar cui îi pasă?) și care ne spun cum să suferim sau să gândim. Inima noastră știe să sufere și singură!
     Pe mai târziu!

Povestea NOULUI

     Fapt: Copiii din ziua de azi nu mai citesc...Este ceva care a intrat în banal, acceptat, care nu te mai face să te întrebi De ce?? Nu mai ridici din sprânceană...Doar întorci capul plictisit...
     Copiii din ziua de azi nu mai citesc; șirul cititului este frecvent întrerupt de asaltul cuvintelor Nou! Noutate! Acum! Îi face să fie dureros de ahtiați după o clipă de noutate în detrimentul unui veac de poveste...
    Nou în tehnologie (că trebuie), nou în haine (ehe, mai ales!), Nou! pe detergenți, mobilă, medicamente, mașini, greble, moriști și covrigi. Nou! Nou! NOOOU! Dar care NOU se schimbă demențial de repede, te abandonează în fracțiune de secundă, a stat cu tine doar să ostoiască pe moment setea de schimbare. Cât NOU poate să încapă în lumea asta?
     Și atunci, zic, hai să facem NOU în povești. Să schimbăm personaje, date, fapte, numai să facem nou, atrăgător, cu beculețe pâlpâind. Am ceva idei de marketing...
     Muzicanții din pădurea adormită, Prâslea cel voinic și cei șapte pitici, Soacra cu stea în frunte (aceasta pentru copiii trecuți de prima tinerețe), Capra cu trei purceluși. Dar parcă și Alba ca Zăpada cu trei nurori sună bine, și -  NOU! Numai aici: Cenușăreasa cu chibriturile, Bestia Zăpezii, Crăiasa cea urâtă sau Rățușca în bucate. Și parcă Sarea în merele de aur ar avea vreun cusur!
     E? Cum e? Mulțumiți? După ce întorci pe toate fețele NOUL, vezi că, de fapt, vrei să te întorci la original, era singurul care știa să povestească. Restul...niște amestecături.
     Păi înseamnă că și copiii vor face la fel. Se vor întoarce la original, până la urmă.
     Alegerea NOULUI pe negândite și nevăzute nu este întotdeauna alegerea cea bună, ci poate fi confundată cu schimbarea în dorul lelii.
     Învață-i pe copii să aleagă ce e bun, să cunoască bine NOUL atunci când îl îmbrățișează. Și, mai ales, ÎNVAȚĂ-L PE COPILUL DIN TINE!

Pe mai târziu!

Vina mamelor

     Să fim înțeleși că ne vom referi la cuvântul mamă în cel mai complet și frumos sens. De câte ori se vor fi rostit cuvintele Din cauza ta... sau De fiecare dată îmi spui că...sau pur și simplu ochi plini de reproșuri ale unui copil către mama sa, ori un Maică-mea... sugestiv din ton și gesturi. În mai mare măsură sau mai mică mamele sunt vinovate de prea multe lucruri din viața copiilor, și deși ele știu asta, ele continuă să se acopere de vină.
     De ce? De ce își asumă mereu rolul celui care greșește? Pentru că eu cred cu tărie că a fi mamă este 2 în 1 cu asumarea vinei. Pentru că mama vrea, și poate, și trebuie.
     Pentru că atunci când vrei să faci binele total celui pe care îl iubești cel mai mult pe lume intervine trăirea, emoția, iubirea care te fac să îți tremure picioarele, să nu fi sigur pe tine, să greșești...Să greșești din prea multă iubire.
     Vina mamelor e că sunt preamame. Le iubesc pe preamame. Și mai ales că ele știu de la început să își ia rolul acesta în serios ca să scutească chinul de a găsi cu orice preț pe altcineva pe care sa fie dată vina.
     Dacă citești cu ochi de copil, poate devii ceva mai tolerant...Dacă citești cu ochi de mamă, atunci sper că pentru un moment conștiința ta încărcată a zâmbit...Dacă citești din ambele perspective, ești un super-erou: dedublare plăcută!
   
Mesaj: Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat,/
              Să greșiți în continuare, că așa este lăsat!

PS Tații să nu fie supărați, nu am vrut să minimizez rolul lor, dar titlul Vina taților suna cam aiurea, și oricum - statistic vorbind - mamele au un număr mai mare de învinovățiri.

Pe mai târziu!

Suma lucrurilor

     În seara aceasta (cu Lună Plină, sau fără, nu știu), mă sufoc, nu pot respira. Mă întreb de ce? De fapt știu. Sunt cu imaginile derulate în urmă cu mult timp...bunicii mei, într-o căsuță mică, cocârjată, cu ferestre cu sclipiri istețe ca din poveste, ascultă ”difuzorul”. Imaginea aceasta îmi apare frecvent...Miros de pâine și de bucate simple, dulcele dulce, frumosul frumos.O găleată de apă rece de fântână cu o cană alături, paturi tari cu scoarțe (nemaiîntâlnite vreodată). Pirostrie, vatră, tindă, rogojină. Cireșe și nuci verzi. Mi-e dor. Cum să fac să mai am parte de parfumul de pâine caldă? Parfumul casei bunicilor cu grădina plină de flori nu îl mai regăsesc...Dar vreau, fiindcă am nevoie de sufletul lor lângă al meu.
     Stau la bloc, v-am mai spus, îmi lipsește pământul negru. Mașina de făcut pâine? Exclus! E un înlocuitor nesatisfăcător. Vorbele spuse pe tonul blând? Ajutor! De unde să le găsesc? Caut...caut...Am nevoie! Vreau o pastilă care să fie prescrisă pentru nevoia de soare, mângâiere, povești, pâine caldă, joacă până noaptea târziu, nebunie copilăroasă, râsete fără griji...Vrei și tu?
     Și atunci găsesc un compromis, ca să sting setea: îmi mângâi copilul pe obraz, îmi sun mama și îi spun că sunt foarte bine și că totul e perfect ( uneori mai și mint, m-ai prins), mângâi un cățel, cumpăr un cadou pentru cineva drag, spun o vorbă bună unei cunoștințe, îmi aduc aminte de lucruri frumoase, alin prin cuvinte durerea cuiva...E suma lucrurilor care mă fac oarecum să mă simt ca atunci, demult, la bunici. Dar nu e de ajuns. E oarecum ceva...
     Dragi matematicieni, suma lucrurilor nu rămâne constantă...De ce??????
     Pe mai târziu!

Atin(gând)

     Avertisment: această postare nu este ca celelalte. Cei cu așteptări prea mari să își ia măsuri de precauție!
     Pentru că sunt un începător / adică începătoare (dar nu vreau să îi las pe misogini să își dea ochii peste cap) în cele blogărești, faptul că voi ați citit - zice statistica - gândurile mele mă face fericită și vreau să vă mulțumesc cu accent pe Ț. Mulțumesc (acum cu accent pe M) tuturor gândurilor voastre care au dorit să se atingă de gândurile mele.
     Nu fac promisiuni, doar vă spun că am însămânțat acum niște idei...nu pot ști când e gata recolta, dar totul e garantat natural.
     Pe mai târziu!

Luceafărul

       Azi, mâine, acum, să vedem, mai târziu, vin imediat... Cuvinte rupte din viața noastră. Agitație, căutări, parcă încerci să te ții cu mâinile puternic de vârtejul vieții, și luat de acesta uiți că mâine este 15 ianuarie...Să facem sărbătoare obligatorie! De ce? Te invit să ai puțintică răbdare, și iată ce îți sugerez să scoți din cufărul cu amintiri.
     O serbare școlară, în care anihilat de emoție spui versurile fără să știi ce spui, un comentariu mai mult memorat decât creat (că sigur se dă la examen anul acesta!), prima dragoste în care înghesui cuvintele spuse de alții pentru a te exprima cât mai romantic.  Îți mai aduci aminte? Ce a vrut să spună poetul? 
     Acum îmi dau seama că poetul a vrut să spună doar numai el știe ce, și a luat secretul la Bellu, iar pentru noi a spus ce am simțit noi, fiecare cât s-a priceput. Simțirile noastre s-au pliat pe versurile sale.
     În timpul prăfuit cu nimicuri cine își mai amintește că mâine ar fi o zi numai bună de șters de pe obrazul românilor toate petele (care mai piți, mai miți sau tabloidoase / dacă mi se permite cuvântul, rimează cu infecțioase). Dacă ne-am aminti așa cum ar trebui, ne-am curăța puțin oglinda națională. Dar fiindcă presimt că nu se va întâmpla, vă provoc la o zi frumoasă, de suflet! Și zic: cine citește mâine măcar un vers din Eminescu, va fi sănătos tot anul! Cine citește o poezie întreagă, va avea noroc cu carul, și cine - atenție - aduce vorba despre subiect (chiar și ca un comentariu binevenit la acest blog), va avea o viață lungă și fericită.
    Dar mesajul anterior nu este adresat, și nici nu va avea vreun efect asupra Păsăroaselor Somnorele (iertare, Maestre!), care bântuie pe la tv de ceva ani incoace și nu ne mai lasă să respirăm în ritm natural.
    Luceafărul să vă ocrotească!