PET SHOP

     E zi cu ploaie și cauți adăpost...nu neapărat că ploaia face rău, ci așa...din inerție!

     Văd un Pet shop - idee bună de adăpostit stropii care încă se încăpățânează să țopăie pe haine. Ce lume! Cei mai vioi par peștii...(te-ai întrebat probabil de ce nu obosesc niciodată...). Îi văd cum își iau mișcarea în serios...nu glume, nu nimic - totul echidistant și grațios, perpetuu. Poate doar numele lor le răsună în suflet și se cred altceva...că altminteri...cine să le spună: te numești tu ”Rechinul argintiu” dar faci pe ”Peștele Clovn”. Sau chiar dacă te cheamă ”Betta Splendis”, de multe ori ești doar un pește (unii cu ambiții deșarte că vor apă sărată, că vor nu știu ce mediu, au pretenții de lumină și temperatură...eh!...nimicuri zilnice!) Acuma, nu vreau să fiu nedreaptă, sunt și unii care nu țipă prin culori, dar tare sunt utili, te poți baza pe ei - s-au făcut sanitari).

     Dintr-un colțișor mă privește ”rece” o iguană...calm...cerebral...de ce s-ar deranja să interacționeze cu cineva? De ce ar face pe plac cuiva??? Parcă îi vezi disprețul din coada ochiului...Mă face să zâmbesc. Zic: ”He, he, în tinerețe toate sunteți verde intens...cu cât trec anii, culoarea se estompează spre maroniu, verde-cenușiu...” Cu emfază: ”Verde-cenușiu...așa, și?”  Da, stau o clipă pe gânduri: are motive de superioritate: măcar ele dacă își rup cozile, se regenerează (greu, dar se regenerează).

     Zâmbetul mi-o ia înaintea privirii - sigur că știi, câțiva pui de câine...Involuntarul ”Aaaa, ce drăgălaș...” Cum fac ei - dragii de ei - atâtea gesturi minione, necondiționate ( uitați-l pe moment pe Pavlov, nu despre asta era vorba) dar previzibile. Ia să iei un câine și să te iubească el așa cum numai el știe, și - Doamne ferește! - să aibă și el o zi proastă...Ahaaaa...Deci așa....De neacceptat! Păi vezi că nu se poate?? Și e și nedrept, pentru că - vezi tu - știi că pisicile sunt leneșe și manipulatoare, dar nu ceri prea mult de la ele, le iei așa cum sunt!! Câinii de ce să nu fie înțeleși??

     Ploaia nu se oprește...mai e ceva de stat pe aici. Să fii hamster cum o fi? Încăpățânat și tenace tot învârți aceeași roată, clipă de clipă. ”Carpe diem” unde este?? Oricum media de viață este de 3 ani, ce mai aștepți?? Papagalii ar avea ceva de comentat pe tema asta, dar, chiar dacă știu să vorbească, la ce s-ar obosi? Nu ajunge că au penele ca nimeni alții? Te lași furat de culori și gata!! Simplu! Ăsta e un seducător fără pereche! Stai să vezi și când scoate o maximă ori cugetare: ”Vai, ce a zis! A vorbit” de parcă...

     Broscuțe țestoase...ele, cu obiceiul lor de a se ascunde în cele mai ciudate locuri! Și cică și lumina prea puternică le afectează vederea...deci mai puțin cu lumina...Dar țin pasul cu toate, mimând veselia...se mai retrag și în carapace, dar e doar un moft, vor atenție! Clar! Aș mai sta pe aici...șerpi, un jder (doar pentru cei curajoși care caută senzații tari), niște porcușori de Guineea ( pentru cei cu gusturi rubensiene), veverițe siberiene (dar sunt foarte năzdrăvane, agitate, s-ar putea să te obosească)...Hmmm...Pet shop-ul acesta e întreaga lume pentru ele...

     Ploaia s-a oprit - nu neapărat că ploaia face rău - ți-am zis, din inerție! Ies binișor pe ușă și caut drum ...drum pe care se mișcă agale un melc. Cum ar fi un melc într-un pet shop??? Neee...fiecare cu lumea lui!!

PS Melcul a traversat drumul în siguranță. Niciun animal din cele prezentate nu a fost  supus la violențe...

Pe curând!

A fost odată...(poveste ȘI pentru copii)

     Îmi reamintesc zilele astea de ”Povestea frindelului” a lui Andrew Clements...”frindel” ( cuvântul este ademenitor). Și, asemeni lui Nicholas Allen, de ce nu aș inventa și eu un personaj arbitrar, versatil și pe gustul tuturor, pentru că în sfârșit palpez perechea ideală între personaj și nume. Privesc în jur și, fascinată de mișcarea sufletelor și a gândurilor care îmi intersectează zilele, caut o exprimare sonoră a unui personaj...Da, personaj...coincidențe ale ultimelor zile îmi flutură prin fața ochilor o împărțire clară a lumii...frindei și păpuși...

     O păpușă ca oricare alta (știi, păpușa aceea rigidă, cu expresia fixă și zâmbet pictat, cu ochii mari, rotunzi care nu-știu-ce-ascund, păpușa care cu greu își poate mișca...privirea; stă aparent calmă doar pe o parte a lumii, pe partea clară și copilăroasă) locuia într-o pădure, ca oricare alta (nu, nu e ”pădurea fermecată” a lui Enid Blyton). Tot universul e acolo...de la frunză la frunză, de la culoare la culoare. Privește aceeași parte de cer, aceleași fire de iarbă. E de prisos să îți spun că stă în contemplarea unei frunze iar și iar, de parcă ar mai fi ceva de descoperit! O viață într-o frunză - simetrie bilaterală!! (În treacăt fie spus, nu facem caz de genul personajelor...păpușa poate fi păpuș, iar frindelul poate fi frindelă).

     Povestea continuă simplu, ca orice poveste ȘI pentru copii. Un frindel (drăgălaș, haios, energic, solar - și câte alte calități o mai avea) dă cu piciorul la firele de iarbă și fluieră...Se tăvălește în frunze...se zbenguie...Păpușa îl privește o clipă și - ca la orice păpușă, cum îți zic, privirea ei a rămas ațintită spre el. Ce vrei? Defect de fabricație! Sub umbra frunzelor și a tufelor paniculate se înfiripă... prietenieee!! Păpușa râde, frindelul face o tumbă...păpușa privește uimită, frindelul vorbește pe limba frindelească...frindelul cântă...are o voce frumoasă...păpușa cade pe gânduri...e fascinată...ce bine să ai prieten un frindel!!

     Și totuși...frindelul cântă, cântă cu versuri magice, când...păpușa observă - cu greu - că la cântecul frindelului chicoteu voci subțirele după câțiva copaci...El cânta pentru toată pădurea...Ea azi venise hotărâtă să se amuze cu prietenul ei, dar el se întoarce brusc, ridică din umeri, uită limba frindelească, e ocupat (zice). Apoi se depărtează...din cauza rigidității ei păpușa nu vede că frindelul se dădea huța vesel pe o creangă...nu avea prea multă treabă, dar lui îi place să fie liber...Și deodată...Hop! O ia în brațe pe păpușă, nicio explicație - hai să fim veseli!!! ”Da, da”, păpușa zice ”da”! În momentul următor frindelul dispare...”Da, da”...se aude ecoul...păpușa așteaptă...frindelul era ocupat (a bănuit păpușa). Da, l-a zărit departe sub privirile chicotitoare ale altor frindei, ale altor frindele...păcat că păpușa este întoarsă doar spre o parte a lumii, cum îți zic, și nu înțelege tot ce se petrece.

     Un vânt cu aromă de timp se pornește și păpușa e luată de vârtej...mișcarea bruscă îi deschide ochii către altă parte a pădurii...eh, vânticelul ăsta a adus o tainică întrebare, un fior, o teamă: ”Cum vede un frindel o prietenie? Dar o păpușă?”...în spatele ei, frindelul jucăuș țopăie vesel...păpușa nu răspunde...oricum nu mai poate, e amorțită de gândul că lumea păpușilor este atât de diferită de lumea frindeilor! Frindelul face tot felul de giumbușlucuri...în zadar...Păpușa privește cu ochii mari și rotunzi la frunzele universului. Ea este așa de rigidă, iar frindelul așa de jucăuș și liber! Doar ochii mari și luminoși ai păpușii mai aminteau de naiva prietenie... ”Cruzime”! strigă neobositul frindel. Să lași baltă așa un frindel??? ”Cruzime”! Bate din picior!! ”Cruzime”! (și păpușa crezuse același lucru despre prietenul ei dar nu îi spusese)...

     Păpușa privește spre alte crâmpeie de cer...frindelul dă din umeri nepăsător: gata cu cruzimea, ne-am supărat destul...pe urmă pleacă dând cu piciorul în firele de iarbă și fluierând pentru alți frindei, pentru alte păpuși. 

     De ce îți spun povestea asta...pentru că lumea se împarte în păpuși și frindei...nu știu unde te regăsești...sau dacă poți să găsești un alt personaj te rog să îmi spui...

PS   Cât despre cruzime,,, fie păpuși, fie frindei, ...ea există, fără să vrei (am făcut și rima de final, în loc de ” și v-am spus povestea așa”)

Drum cu prioritate

     Sunt un șofer bun (bun la suflet, că în rest mă bâlbâi la schimbat direcția de mers și parchez indecis, de parcă în momentul acela trebuie să dau reprezentație la teatru). Sunt un șofer cu suflet mare  -  îmi menajez mașina; nu o pot lăsa să își depășească limitele și prefer banda a doua - dacă iese pe neașteptate dintr-o curte vreun dulău și se sperie biata mașină?? Deci...ce să mai, bunătate întruchipată!

     Totuși...există ceva ce n-am înțeles și a fost coșmarul meu și la examenul pentru permis: eu cui dau prioritate, mai ales în desenele alea ambigue, cu patru mașini și niște bicicliști care n-aveau treabă pe acasă! Și se mai trezea și câte o cisternă că nu știu ce avea de dus fără țintă... Știi, desenele de la examen...vor fi regretul vieții mele - dacă încercam să le înțeleg mai mult, poate că am fi avut o viață frumoasă împreună...

     Dar mă sâcâie cuvântul; da, cuvântul PRIORITATE. În lumea asta avidă după prioritate, bietul cuvânt a fost lovit din toate părțile și nicio asigurare nu îi mai poate reda sensul. Aud multe voci care spun ( da, aud voci, dar în același timp le mai aud și alții, am verificat) că își propun să fie prioritate în propria lor viață.

     Cuuum?? Vrei să îți acorzi singur prioritate?  Păi atunci năpustește-te în intersecție fără să stai pe gânduri! Ce-ți pasă de ceilalți? Dar s-ar putea să te alegi cu tabla boțită...Oricum, ce înseamnă asta, cum șă fii prioritate pentru tine? Că doar EȘTI - prin firea lucrurilor - prioritate pentru tine...supraviețuiești, cauți, dorești, iubești, simți...mă rog, mănânci, dormi (metaforic sau prozaic: trăiești!)- ce vrei tu! Cum să îți propui să faci ceva ce deja faci?? NU înțeleg...Mă lovesc de nonsens - și nu știu dacă amiabila ne rezolvă problema...

     Mai aud și alte voci (stai liniștit, și acestea verificate) care reclamă / aclamă / declamă prioritatea ca pe un bun personal. Adică - ce mai încoace și-n colo - vor să fie prioritate pentru ceilalți.( Acum, fie vorba între noi, vocile sunt mai subțirele, bănuiesc eu că mare parte sunt femei...dar poate mă înșel). Și iar vin și zic: păi de ce? Cum se poate să ai o asemenea dorință care te poate spulbera din trafic...Dacă persoanele de lângă tine nu sunt autentice, ele însele, cu bune și cu rele - ție nu ți se colorează în personalitatea ta de șofer niciun reflex...rămâi pe drumul ușor cu prioritate...Cine și-ar dori așa ceva???

     M-am decis: prioritatea este un cuvânt periculos și trebuie eliminat din dicționar. Să rămână doar un gest frumos în codul celor din trafic - folosit cu măsură, aduce numai lucruri bune. Oare ar trebui să ne trăim viața după Codul Rutier? În care fiecare are rolul lui (uneori cu prioritate, alteori fără, sau chiar trecând prin chinurile parcării laterale sau prin încercările unui viraj brusc - dar cuvântul ”viraj” necesită o dezbatere aparte). Cred că nu, ce e în trafic rămâne în trafic...În viață...să redescoperim sensul frumos al priorității, nu de alta, dar până la urmă chiar cred că va avea defecțiuni iremediabile și nici cuvântul ”rablă” nu sună prea frumos...

     PS  Să aveți drumuri interesante!

Pe mai târziu!