Stau și mă uit la reclame... Absentă...Pauze între filme, emisiuni sau, pur și simplu, să mai vedem - ce?...Reclame. De multe ori mă fură peisajul. Doamne, vreau și eu viață ca în reclame! Locurile dureroase îmi pulsează (fix în zone bine stabilite)? Se duce un medicament minune exact acolo, și în mai puțin de două minute un rânjet satisfăcut e pe fața chinuitului...
Sau, vai ce îmi place!... Ridici sticla de șampon - cam cât? Maxim până în dreptul nasului, și nu știu cum, poate din cauza mirosului sau ambianței perfecte, părul începe să crească, să se îndesească, să strălucească de crapă de invidie toate femeile? Hai, că asta a fost ușor!
Ah, însă cel mai mult îmi doresc să fie ca atunci când, în absolut toate diminețile din reclame, oamenii au hainele perfect întinse. Cred că au călcat toată noaptea la ele, nu știu, că nu mi se arată, dar vreau și eu! Să mi le calce toată noaptea și mie cineva! Vă rog!!??
Și mâncărurile...Hm...Da, mâncărurile. Nici nu trebuie să știi ceva bucătărie, pui niscaiva condiment sau ceva (oricum la îndemână) și ai ajuns în Rai, gustul e perfect, toată lumea închide ochii (sau își dă ochii peste cap, mă rog!) și zâmbește prostește. E fericit! da, da, e exact ce îmi trebuie, era așa ușor să îi faci pe ceilalți fericiți și eu nu am știut până acum!
Ei! Dar mă simt și foarte vinovată, căci mi-am chinuit copilul cu diferite tratamente care mai de care mai acide, și tot ce trebuia să fac era să bat ușor într-o sticlă sau ceva, și totul dispărea ca prin farmec. Iartă-mă, copile, pentru ignoranța mea. Și mâinile mele au suferit crunt, dar cine știa că trebuie doar să fluieri ori să bați din palme și casa ți se făcea lună în doar două minute, fără chin, fără muncă... Omul cât trăiește învață!
Doar reclamele la bere sunt (sau încearcă să fie) ceva mai amuzante, dar suspectez că sunt făcute sub influența alcoolului. Care e reclama(ta)?
Nu pot să trec cu vederea însă cum poți deveni vedetă (aviz amatorilor). Dacă nu v-ați prins, vă spun secretul lor: au mâncat, băut sau folosit ceva care i-a adus în top! Adică, mesajul: Dacă faci chestia asta ajungi ca mine! Da, reclamele trebuie să prezinte perfecțiunea, pentru că își condensează viața în doar două minute...
Toate trăiesc două minute. Dar viața noastră nu este doar asta. Ce bine totuși că nu trăim în reclame, căci viața nu trebuie să fie perfectă pentru a fi viață cu adevărat! Nu! Trebuie trăită intens, cu bune, rele, necazuri, bucurii, toată povestea ta. Povestea TA! O...narațiune completă, care trebuie (musai) să aibă personaje pozitive și negative, trăiri de toate culorile, punct culminant, lupta binelui cu răul sau triumful binelui asupra răului (când și când, nu este obligatoriu), ai nevoie de povestea ta, nu de viață perfectă de două minute.
Pfu! Două minute! Fugiți de perfecțiune! De perfecțiunea vieții...asta e doar la reclame, căci dacă te uiți foarte atent în spatele reclamelor se ascund multe drame. Trăirea intensă ne scapă de perfecțiune! Ce bine! Ce bine!!!
Da, cred acum cu tărie că nu degeaba s-a iscat expresia E prea frumos ca să fie adevărat! Așa e. Perfecțiunea va fi mereu un semn de întrebare.
Pe mai târziu!
vineri, 31 ianuarie 2014
duminică, 26 ianuarie 2014
Oglindă, oglinjoară
Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?...
Oglinda mea de-acasă e nelipsită din viața mea, e ca o bună prietenă...Mă cunoaște cel mai bine, mai bine decât mama, sora, cea mai bună prietenă. Oglinda aceasta mă știe cum sunt: mă recunoaște dintr-o uitătură dacă sunt obosită, tristă, fericită, mulțumită sau chiar și atunci când doar vreau să mă strâmb la viață, ea mă ghicește, știe...în muțenia ei. Expresia ei spune totul.
Am totuși o ...dilemă, morală să îi spunem. Când sunt aiurea, în plimbare sau pe oriunde, mă frământ la gândul Oare să mă privesc în alte oglinzi, să îmi trădez oglinda?? Căci dacă DA, poate mă ajută, mă schimbă, mă înfrumusețează, dar poate - vai! - să îmi taie curajul, să mă demoralizeze, să îmi pierd imaginea știută și să mi se amestece imaginile. Dilemă, dilemă...Ce periculoase pot fi alte oglinzi! De ce nu pot fi toate ca oglinda mea de acasă?
Și totuși, uneori îmi trădez oglinda, o abandonez, o ignor. Uit de ea, mă prefac că nu o văd (trebuie, e o chestiune de supraviețuire!). Însă, invariabil, mă întorc la ea, e ca o ancoră a sufletului meu.
Voi cum stați cu oglinzile? Cum merge relația voastră? Aha... Deci așa! Dar cu cele care deformează? Vă amuză, vă uimesc, vă irită? Cum vă păstrați calmul când în oglindă vedeți altceva decât știți voi?
Vreau să vă mai spun că oglinda mea (și nu e o critică la adresa ei) este foarte principială. Când are ceva de spus, păi spune! Criteriul în viață: fără menajamente! Vă întreb, oare toate oglinzile sunt la fel?
Ei, dar nu aș vrea să o critic prea mult. Chiar dacă uneori e o dură, alteori devine prietenoasă și - cât îmi place - câteodată îmi face complimente (în ultimul timp din ce în ce mai rar, deh! - obișnuința...), m-am învățat cu ea. Mărturisesc faptul că sunt în urmă cu mai toate ce am de făcut, dar măcar un lucru e sigur: îmi păstrez oglinda cât mai curată! Te bănuiesc că și tu ai o oglindă care seamănă cu a mea...
Și cine nu are o oglindă, să-și cumpere! (cu mâna lui, în niciun caz cadou!)
Pe mai târziu!
Oglinda mea de-acasă e nelipsită din viața mea, e ca o bună prietenă...Mă cunoaște cel mai bine, mai bine decât mama, sora, cea mai bună prietenă. Oglinda aceasta mă știe cum sunt: mă recunoaște dintr-o uitătură dacă sunt obosită, tristă, fericită, mulțumită sau chiar și atunci când doar vreau să mă strâmb la viață, ea mă ghicește, știe...în muțenia ei. Expresia ei spune totul.
Am totuși o ...dilemă, morală să îi spunem. Când sunt aiurea, în plimbare sau pe oriunde, mă frământ la gândul Oare să mă privesc în alte oglinzi, să îmi trădez oglinda?? Căci dacă DA, poate mă ajută, mă schimbă, mă înfrumusețează, dar poate - vai! - să îmi taie curajul, să mă demoralizeze, să îmi pierd imaginea știută și să mi se amestece imaginile. Dilemă, dilemă...Ce periculoase pot fi alte oglinzi! De ce nu pot fi toate ca oglinda mea de acasă?
Și totuși, uneori îmi trădez oglinda, o abandonez, o ignor. Uit de ea, mă prefac că nu o văd (trebuie, e o chestiune de supraviețuire!). Însă, invariabil, mă întorc la ea, e ca o ancoră a sufletului meu.
Voi cum stați cu oglinzile? Cum merge relația voastră? Aha... Deci așa! Dar cu cele care deformează? Vă amuză, vă uimesc, vă irită? Cum vă păstrați calmul când în oglindă vedeți altceva decât știți voi?
Vreau să vă mai spun că oglinda mea (și nu e o critică la adresa ei) este foarte principială. Când are ceva de spus, păi spune! Criteriul în viață: fără menajamente! Vă întreb, oare toate oglinzile sunt la fel?
Ei, dar nu aș vrea să o critic prea mult. Chiar dacă uneori e o dură, alteori devine prietenoasă și - cât îmi place - câteodată îmi face complimente (în ultimul timp din ce în ce mai rar, deh! - obișnuința...), m-am învățat cu ea. Mărturisesc faptul că sunt în urmă cu mai toate ce am de făcut, dar măcar un lucru e sigur: îmi păstrez oglinda cât mai curată! Te bănuiesc că și tu ai o oglindă care seamănă cu a mea...
Și cine nu are o oglindă, să-și cumpere! (cu mâna lui, în niciun caz cadou!)
Pe mai târziu!
joi, 23 ianuarie 2014
Ce-i cu inima română?
Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română...
Chiar! Ce-i cu inima română???? Mai bubuie, mai bate sau măcar mai pâlpâie cumva?
Dincolo de a fi un mesaj patriotic, stau să mă întreb - absolut din punct de vedere medical - dacă e de bine!? Are viață lungă pe mai departe?
Inima română e ceva aparte, ceva spectaculos. Nu știu cum e cu inima americană, ori indiană, ori spaniolă (poate în următoarea viață aflu și vă spun), dar simt că nu se poate să fie la fel cu inima română. Să trăiască așa de pasional orice eveniment, să fie săgetată din toate părțile cu tragedii care mai de care mai hâde și mai inutile, să fie împinsă la a-și părăsi tot ce e drag, să fie măcinată în fiecare clipă de grija momentului următor pus sub semnul nesiguranței, să fie umilită public în lume pentru fapte care nu sunt ale ei - e peste poate pentru altă inimă. Și cel mai frumos lucru e că respectă legea divină, căci ea, numai ea, mereu întoarce și celălalt obraz.
Nu mai spun că este inima cu gradul de suportabilitate cel mai ridicat din câte am cunoscut.
Ce să fac, doctore, ca să îi prelungesc viața?
Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română / Și să- i scoatem din horă pe cei care se încăpățânează să țopăie mereu în mijloc, deși habar n-au pașii! Pe cei care tabloidizează tragediile de dragul reitingului (da, știu, se scrie ”rating”, dar cui îi pasă?) și care ne spun cum să suferim sau să gândim. Inima noastră știe să sufere și singură!
Pe mai târziu!
Chiar! Ce-i cu inima română???? Mai bubuie, mai bate sau măcar mai pâlpâie cumva?
Dincolo de a fi un mesaj patriotic, stau să mă întreb - absolut din punct de vedere medical - dacă e de bine!? Are viață lungă pe mai departe?
Inima română e ceva aparte, ceva spectaculos. Nu știu cum e cu inima americană, ori indiană, ori spaniolă (poate în următoarea viață aflu și vă spun), dar simt că nu se poate să fie la fel cu inima română. Să trăiască așa de pasional orice eveniment, să fie săgetată din toate părțile cu tragedii care mai de care mai hâde și mai inutile, să fie împinsă la a-și părăsi tot ce e drag, să fie măcinată în fiecare clipă de grija momentului următor pus sub semnul nesiguranței, să fie umilită public în lume pentru fapte care nu sunt ale ei - e peste poate pentru altă inimă. Și cel mai frumos lucru e că respectă legea divină, căci ea, numai ea, mereu întoarce și celălalt obraz.
Nu mai spun că este inima cu gradul de suportabilitate cel mai ridicat din câte am cunoscut.
Ce să fac, doctore, ca să îi prelungesc viața?
Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română / Și să- i scoatem din horă pe cei care se încăpățânează să țopăie mereu în mijloc, deși habar n-au pașii! Pe cei care tabloidizează tragediile de dragul reitingului (da, știu, se scrie ”rating”, dar cui îi pasă?) și care ne spun cum să suferim sau să gândim. Inima noastră știe să sufere și singură!
Pe mai târziu!
marți, 21 ianuarie 2014
Povestea NOULUI
Fapt: Copiii din ziua de azi nu mai citesc...Este ceva care a intrat în banal, acceptat, care nu te mai face să te întrebi De ce?? Nu mai ridici din sprânceană...Doar întorci capul plictisit...
Copiii din ziua de azi nu mai citesc; șirul cititului este frecvent întrerupt de asaltul cuvintelor Nou! Noutate! Acum! Îi face să fie dureros de ahtiați după o clipă de noutate în detrimentul unui veac de poveste...
Nou în tehnologie (că trebuie), nou în haine (ehe, mai ales!), Nou! pe detergenți, mobilă, medicamente, mașini, greble, moriști și covrigi. Nou! Nou! NOOOU! Dar care NOU se schimbă demențial de repede, te abandonează în fracțiune de secundă, a stat cu tine doar să ostoiască pe moment setea de schimbare. Cât NOU poate să încapă în lumea asta?
Și atunci, zic, hai să facem NOU în povești. Să schimbăm personaje, date, fapte, numai să facem nou, atrăgător, cu beculețe pâlpâind. Am ceva idei de marketing...
Muzicanții din pădurea adormită, Prâslea cel voinic și cei șapte pitici, Soacra cu stea în frunte (aceasta pentru copiii trecuți de prima tinerețe), Capra cu trei purceluși. Dar parcă și Alba ca Zăpada cu trei nurori sună bine, și - NOU! Numai aici: Cenușăreasa cu chibriturile, Bestia Zăpezii, Crăiasa cea urâtă sau Rățușca în bucate. Și parcă Sarea în merele de aur ar avea vreun cusur!
E? Cum e? Mulțumiți? După ce întorci pe toate fețele NOUL, vezi că, de fapt, vrei să te întorci la original, era singurul care știa să povestească. Restul...niște amestecături.
Păi înseamnă că și copiii vor face la fel. Se vor întoarce la original, până la urmă.
Alegerea NOULUI pe negândite și nevăzute nu este întotdeauna alegerea cea bună, ci poate fi confundată cu schimbarea în dorul lelii.
Învață-i pe copii să aleagă ce e bun, să cunoască bine NOUL atunci când îl îmbrățișează. Și, mai ales, ÎNVAȚĂ-L PE COPILUL DIN TINE!
Pe mai târziu!
Copiii din ziua de azi nu mai citesc; șirul cititului este frecvent întrerupt de asaltul cuvintelor Nou! Noutate! Acum! Îi face să fie dureros de ahtiați după o clipă de noutate în detrimentul unui veac de poveste...
Nou în tehnologie (că trebuie), nou în haine (ehe, mai ales!), Nou! pe detergenți, mobilă, medicamente, mașini, greble, moriști și covrigi. Nou! Nou! NOOOU! Dar care NOU se schimbă demențial de repede, te abandonează în fracțiune de secundă, a stat cu tine doar să ostoiască pe moment setea de schimbare. Cât NOU poate să încapă în lumea asta?
Și atunci, zic, hai să facem NOU în povești. Să schimbăm personaje, date, fapte, numai să facem nou, atrăgător, cu beculețe pâlpâind. Am ceva idei de marketing...
Muzicanții din pădurea adormită, Prâslea cel voinic și cei șapte pitici, Soacra cu stea în frunte (aceasta pentru copiii trecuți de prima tinerețe), Capra cu trei purceluși. Dar parcă și Alba ca Zăpada cu trei nurori sună bine, și - NOU! Numai aici: Cenușăreasa cu chibriturile, Bestia Zăpezii, Crăiasa cea urâtă sau Rățușca în bucate. Și parcă Sarea în merele de aur ar avea vreun cusur!
E? Cum e? Mulțumiți? După ce întorci pe toate fețele NOUL, vezi că, de fapt, vrei să te întorci la original, era singurul care știa să povestească. Restul...niște amestecături.
Păi înseamnă că și copiii vor face la fel. Se vor întoarce la original, până la urmă.
Alegerea NOULUI pe negândite și nevăzute nu este întotdeauna alegerea cea bună, ci poate fi confundată cu schimbarea în dorul lelii.
Învață-i pe copii să aleagă ce e bun, să cunoască bine NOUL atunci când îl îmbrățișează. Și, mai ales, ÎNVAȚĂ-L PE COPILUL DIN TINE!
Pe mai târziu!
duminică, 19 ianuarie 2014
Vina mamelor
Să fim înțeleși că ne vom referi la cuvântul mamă în cel mai complet și frumos sens. De câte ori se vor fi rostit cuvintele Din cauza ta... sau De fiecare dată îmi spui că...sau pur și simplu ochi plini de reproșuri ale unui copil către mama sa, ori un Maică-mea... sugestiv din ton și gesturi. În mai mare măsură sau mai mică mamele sunt vinovate de prea multe lucruri din viața copiilor, și deși ele știu asta, ele continuă să se acopere de vină.
De ce? De ce își asumă mereu rolul celui care greșește? Pentru că eu cred cu tărie că a fi mamă este 2 în 1 cu asumarea vinei. Pentru că mama vrea, și poate, și trebuie.
Pentru că atunci când vrei să faci binele total celui pe care îl iubești cel mai mult pe lume intervine trăirea, emoția, iubirea care te fac să îți tremure picioarele, să nu fi sigur pe tine, să greșești...Să greșești din prea multă iubire.
Vina mamelor e că sunt preamame. Le iubesc pe preamame. Și mai ales că ele știu de la început să își ia rolul acesta în serios ca să scutească chinul de a găsi cu orice preț pe altcineva pe care sa fie dată vina.
Dacă citești cu ochi de copil, poate devii ceva mai tolerant...Dacă citești cu ochi de mamă, atunci sper că pentru un moment conștiința ta încărcată a zâmbit...Dacă citești din ambele perspective, ești un super-erou: dedublare plăcută!
Mesaj: Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat,/
Să greșiți în continuare, că așa este lăsat!
PS Tații să nu fie supărați, nu am vrut să minimizez rolul lor, dar titlul Vina taților suna cam aiurea, și oricum - statistic vorbind - mamele au un număr mai mare de învinovățiri.
Pe mai târziu!
De ce? De ce își asumă mereu rolul celui care greșește? Pentru că eu cred cu tărie că a fi mamă este 2 în 1 cu asumarea vinei. Pentru că mama vrea, și poate, și trebuie.
Pentru că atunci când vrei să faci binele total celui pe care îl iubești cel mai mult pe lume intervine trăirea, emoția, iubirea care te fac să îți tremure picioarele, să nu fi sigur pe tine, să greșești...Să greșești din prea multă iubire.
Vina mamelor e că sunt preamame. Le iubesc pe preamame. Și mai ales că ele știu de la început să își ia rolul acesta în serios ca să scutească chinul de a găsi cu orice preț pe altcineva pe care sa fie dată vina.
Dacă citești cu ochi de copil, poate devii ceva mai tolerant...Dacă citești cu ochi de mamă, atunci sper că pentru un moment conștiința ta încărcată a zâmbit...Dacă citești din ambele perspective, ești un super-erou: dedublare plăcută!
Mesaj: Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur sfat,/
Să greșiți în continuare, că așa este lăsat!
PS Tații să nu fie supărați, nu am vrut să minimizez rolul lor, dar titlul Vina taților suna cam aiurea, și oricum - statistic vorbind - mamele au un număr mai mare de învinovățiri.
Pe mai târziu!
vineri, 17 ianuarie 2014
Suma lucrurilor
În seara aceasta (cu Lună Plină, sau fără, nu știu), mă sufoc, nu pot respira. Mă întreb de ce? De fapt știu. Sunt cu imaginile derulate în urmă cu mult timp...bunicii mei, într-o căsuță mică, cocârjată, cu ferestre cu sclipiri istețe ca din poveste, ascultă ”difuzorul”. Imaginea aceasta îmi apare frecvent...Miros de pâine și de bucate simple, dulcele dulce, frumosul frumos.O găleată de apă rece de fântână cu o cană alături, paturi tari cu scoarțe (nemaiîntâlnite vreodată). Pirostrie, vatră, tindă, rogojină. Cireșe și nuci verzi. Mi-e dor. Cum să fac să mai am parte de parfumul de pâine caldă? Parfumul casei bunicilor cu grădina plină de flori nu îl mai regăsesc...Dar vreau, fiindcă am nevoie de sufletul lor lângă al meu.
Stau la bloc, v-am mai spus, îmi lipsește pământul negru. Mașina de făcut pâine? Exclus! E un înlocuitor nesatisfăcător. Vorbele spuse pe tonul blând? Ajutor! De unde să le găsesc? Caut...caut...Am nevoie! Vreau o pastilă care să fie prescrisă pentru nevoia de soare, mângâiere, povești, pâine caldă, joacă până noaptea târziu, nebunie copilăroasă, râsete fără griji...Vrei și tu?
Și atunci găsesc un compromis, ca să sting setea: îmi mângâi copilul pe obraz, îmi sun mama și îi spun că sunt foarte bine și că totul e perfect ( uneori mai și mint, m-ai prins), mângâi un cățel, cumpăr un cadou pentru cineva drag, spun o vorbă bună unei cunoștințe, îmi aduc aminte de lucruri frumoase, alin prin cuvinte durerea cuiva...E suma lucrurilor care mă fac oarecum să mă simt ca atunci, demult, la bunici. Dar nu e de ajuns. E oarecum ceva...
Dragi matematicieni, suma lucrurilor nu rămâne constantă...De ce??????
Pe mai târziu!
Stau la bloc, v-am mai spus, îmi lipsește pământul negru. Mașina de făcut pâine? Exclus! E un înlocuitor nesatisfăcător. Vorbele spuse pe tonul blând? Ajutor! De unde să le găsesc? Caut...caut...Am nevoie! Vreau o pastilă care să fie prescrisă pentru nevoia de soare, mângâiere, povești, pâine caldă, joacă până noaptea târziu, nebunie copilăroasă, râsete fără griji...Vrei și tu?
Și atunci găsesc un compromis, ca să sting setea: îmi mângâi copilul pe obraz, îmi sun mama și îi spun că sunt foarte bine și că totul e perfect ( uneori mai și mint, m-ai prins), mângâi un cățel, cumpăr un cadou pentru cineva drag, spun o vorbă bună unei cunoștințe, îmi aduc aminte de lucruri frumoase, alin prin cuvinte durerea cuiva...E suma lucrurilor care mă fac oarecum să mă simt ca atunci, demult, la bunici. Dar nu e de ajuns. E oarecum ceva...
Dragi matematicieni, suma lucrurilor nu rămâne constantă...De ce??????
Pe mai târziu!
miercuri, 15 ianuarie 2014
Atin(gând)
Avertisment: această postare nu este ca celelalte. Cei cu așteptări prea mari să își ia măsuri de precauție!
Pentru că sunt un începător / adică începătoare (dar nu vreau să îi las pe misogini să își dea ochii peste cap) în cele blogărești, faptul că voi ați citit - zice statistica - gândurile mele mă face fericită și vreau să vă mulțumesc cu accent pe Ț. Mulțumesc (acum cu accent pe M) tuturor gândurilor voastre care au dorit să se atingă de gândurile mele.
Nu fac promisiuni, doar vă spun că am însămânțat acum niște idei...nu pot ști când e gata recolta, dar totul e garantat natural.
Pe mai târziu!
Pentru că sunt un începător / adică începătoare (dar nu vreau să îi las pe misogini să își dea ochii peste cap) în cele blogărești, faptul că voi ați citit - zice statistica - gândurile mele mă face fericită și vreau să vă mulțumesc cu accent pe Ț. Mulțumesc (acum cu accent pe M) tuturor gândurilor voastre care au dorit să se atingă de gândurile mele.
Nu fac promisiuni, doar vă spun că am însămânțat acum niște idei...nu pot ști când e gata recolta, dar totul e garantat natural.
Pe mai târziu!
marți, 14 ianuarie 2014
Luceafărul
Azi, mâine, acum, să vedem, mai târziu, vin imediat... Cuvinte rupte din viața noastră. Agitație, căutări, parcă încerci să te ții cu mâinile puternic de vârtejul vieții, și luat de acesta uiți că mâine este 15 ianuarie...Să facem sărbătoare obligatorie! De ce? Te invit să ai puțintică răbdare, și iată ce îți sugerez să scoți din cufărul cu amintiri.
O serbare școlară, în care anihilat de emoție spui versurile fără să știi ce spui, un comentariu mai mult memorat decât creat (că sigur se dă la examen anul acesta!), prima dragoste în care înghesui cuvintele spuse de alții pentru a te exprima cât mai romantic. Îți mai aduci aminte? Ce a vrut să spună poetul?
Acum îmi dau seama că poetul a vrut să spună doar numai el știe ce, și a luat secretul la Bellu, iar pentru noi a spus ce am simțit noi, fiecare cât s-a priceput. Simțirile noastre s-au pliat pe versurile sale.
În timpul prăfuit cu nimicuri cine își mai amintește că mâine ar fi o zi numai bună de șters de pe obrazul românilor toate petele (care mai piți, mai miți sau tabloidoase / dacă mi se permite cuvântul, rimează cu infecțioase). Dacă ne-am aminti așa cum ar trebui, ne-am curăța puțin oglinda națională. Dar fiindcă presimt că nu se va întâmpla, vă provoc la o zi frumoasă, de suflet! Și zic: cine citește mâine măcar un vers din Eminescu, va fi sănătos tot anul! Cine citește o poezie întreagă, va avea noroc cu carul, și cine - atenție - aduce vorba despre subiect (chiar și ca un comentariu binevenit la acest blog), va avea o viață lungă și fericită.
Dar mesajul anterior nu este adresat, și nici nu va avea vreun efect asupra Păsăroaselor Somnorele (iertare, Maestre!), care bântuie pe la tv de ceva ani incoace și nu ne mai lasă să respirăm în ritm natural.
Luceafărul să vă ocrotească!
O serbare școlară, în care anihilat de emoție spui versurile fără să știi ce spui, un comentariu mai mult memorat decât creat (că sigur se dă la examen anul acesta!), prima dragoste în care înghesui cuvintele spuse de alții pentru a te exprima cât mai romantic. Îți mai aduci aminte? Ce a vrut să spună poetul?
Acum îmi dau seama că poetul a vrut să spună doar numai el știe ce, și a luat secretul la Bellu, iar pentru noi a spus ce am simțit noi, fiecare cât s-a priceput. Simțirile noastre s-au pliat pe versurile sale.
În timpul prăfuit cu nimicuri cine își mai amintește că mâine ar fi o zi numai bună de șters de pe obrazul românilor toate petele (care mai piți, mai miți sau tabloidoase / dacă mi se permite cuvântul, rimează cu infecțioase). Dacă ne-am aminti așa cum ar trebui, ne-am curăța puțin oglinda națională. Dar fiindcă presimt că nu se va întâmpla, vă provoc la o zi frumoasă, de suflet! Și zic: cine citește mâine măcar un vers din Eminescu, va fi sănătos tot anul! Cine citește o poezie întreagă, va avea noroc cu carul, și cine - atenție - aduce vorba despre subiect (chiar și ca un comentariu binevenit la acest blog), va avea o viață lungă și fericită.
Dar mesajul anterior nu este adresat, și nici nu va avea vreun efect asupra Păsăroaselor Somnorele (iertare, Maestre!), care bântuie pe la tv de ceva ani incoace și nu ne mai lasă să respirăm în ritm natural.
Luceafărul să vă ocrotească!
duminică, 12 ianuarie 2014
Borcanul ECO
De un timp încoace (sau un timp și jumătate să fie), observ răutăți gratuite și studiate. Nu că acestea nu ar fi existat înainte să le observ eu mai bine, fiindcă acest lucru ar fi o aroganță, dar iaca acum mi-a venit în vârful tastaturii să vorbesc despre așa ceva.
Nu mă refer la lucrurile spuse la patimă ori ceartă, la lucruri negândite într-o conversație - adică eternele gafe pe care oricât ți-ai dori nu le mai poți șterge - mă refer la răutățile pure, nude, în toată urâțenia lor, cu rânjetul perfid și plin de satisfație fudulă.
Nu mă refer la lucrurile spuse la patimă ori ceartă, la lucruri negândite într-o conversație - adică eternele gafe pe care oricât ți-ai dori nu le mai poți șterge - mă refer la răutățile pure, nude, în toată urâțenia lor, cu rânjetul perfid și plin de satisfație fudulă.
Și mereu acestea aruncate, ele atacă, mai mult sau mai puțin, în funcție de armura emotivă a celui vizat. Cum să faci față atacului? Cum să te aperi de lovitura care vine cu viteza sunetului? Sigur că această întrebare vine dintr-o experiență personală presărată cu multele îndemnuri ca „Nu băga în seamă...”, „ Prostii...”, „Astea sunt nimicuri...” și altele care mai de care mai nefolositoare. Însă cu amuzament fac niște presupuneri...Dacă s-ar putea să văd lucrurile Confortabil, Echidistant, Obiectiv. Toate privirile sau gesturile Otrăvite să fie strânse într-un Cufăr din podul Sfintei Vineri. Și o Expulzare a trăirilor negative ar acționa benefic... Și atunci, ca un ritual vrăjitoresc, rostesc în incantație cuvinte care au legătură cu fenomenul, dar ele îmi apar așa, din senin (că așa au vrut ele, eu nu le-am obligat cu nimic), cuvinte simple dar cu înțeles...Explozie...Caracter...Oțet...Evitare...Combativ...Oțărât...Epuizant...Cactus...Ordinar...(și acum, mai repede!) Epi...Cabo...Oli...(hai, și mai repede, și mai repede!!) E..C..O...ECO!
Și iată în sfârșit soluția de apărare: după ce primești (atenție, chiar și din spate) săgeata răutății, nu îți rămâne de făcut decât să rostești clar și ferm: „ Te bag (scuze de expresie, dar așa e textul și chiar altceva nu merge în incantația asta) în BORCANUL ECO!” Și îți imaginezi cum acel val al răutății intră în borcan, înfiletezi bine capacul. De ce borcan? Păi se păstrează mai bine, după caz: dacă vrei îl pui la frigider și te mai gândesti dacă îl eliberezi sau nu, sau îl pui la căldură și moare sufocat în propria răutate.
Poate că din borcan se vor mai auzi zgomote și lovituri. Te ții tare!
P.S. Vreau și brevet pentru Borcanul ECO!
Pe mai târziu!
duminică, 5 ianuarie 2014
Urări
Dacă faci urări până în 6 ianuarie se pune că ești în grafic? Oricum, am în minte ceva urări pe care mi le-am făcut mie însămi și care m-au făcut să zâmbesc.
De pildă...
Pentru cei care au deja ceva din ce am scris mai devreme, atunci ei pot ținti la urări mai importante, sume de bani, mașini, plecări pe Lună. Pentru ceilalți însă... sper din tot sufletul să vi se îndeplinească!
Pe mai târziu!
De pildă...
- soțul / soția să îți citească gândurile și să dispară enervările uzuale și ochii dați peste cap (această urare este mai ales pentru femei);
- soacra să vină într-o bună zi (din anul acesta, bineînțeles), să îți spună că ar vrea să discutați, și cu cel mai sincer și natural ton posibil să îți spună că a realizat ce minunat e că te-a cunoscut, altă alegere mai bună pentru copilul ei nu ar fi fost și, mai ales, în sfârșit și-a dat seama de valoarea ta de om și te asigură de respectul ei forever;
- la serviciu, șeful / șefa te oprește, te ia de braț, îți spune senin să iei loc și îti spune calm și prietenos ca de mult timp se gândește ce prieten de nădejde esti și că și-ar dori să audă sfaturile tale foarte des, să îl susții și să te susțină;
- să intri în casă (de la muncă) și să fie totul lună de curățenie, masa pusă, cumpărăturile făcute, baia cu sare pregătită;
- să te trezești dimineața și să vezi că ești deja machiată ca o prezentatoare tv;
- să auzi muzică în capul tău atunci când ți se întâmplă ceva frumos, când simți cum romantismul pune stăpânire pe sufletul tău;
- viața ta să fie ca în filme, unde călcatul, spălatul, bucătăria și alte alea nu se văd niciodată, se sare dintr-un moment în altul, unul mai nou decât altul, și se ajunge la sfârșitul poveștii fără prea mare bătaie de cap despre Ce mai mâncăm...
- să te invite vedeta preferată pe scenă alături de ea măcar pentru un moment, (dacă tot ai plătit bilet și ai ascultat toate discurile, sau ai văzut toate filmele - ce naiba?) și să îți mulțumească pentru loialitate;
Pentru cei care au deja ceva din ce am scris mai devreme, atunci ei pot ținti la urări mai importante, sume de bani, mașini, plecări pe Lună. Pentru ceilalți însă... sper din tot sufletul să vi se îndeplinească!
Pe mai târziu!
Clipa magică
Noaptea trecută a fost una aproape albă, un gri foarte deschis aș putea spune. Târziu în noapte m-am uitat pe postul Acasă, la o emisiune, înregistrare de altfel, Doamne de poveste. O emisiune bună, de văzut, frumoasă prin structura ei. Era invitată o actriță, Carmen Tănase, și m-a prins povestea pe care o spunea. Totuși nu puteam să nu remarc răspunsurile ei care aveau în spate o umbră de teamă, teama că cei care o văd nu o vor percepe exact așa cum este, adică așa de naturală și cu o viață montată pas cu pas, zi de zi, ca noi ceilalți. Cred că este o teamă a oamenilor artiști de valoare, care știu că snobii caută în personalități lucruri extra, mega, giga (acum încerc să vorbesc în termeni moderni chipurile). Și atunci pentru a fi percepuți corect, nici prea fericiți dar nici prea plângăcioși, nici lamentabili dar nici exuberanți, au această teamă în glasul dar mai ales în privirea lor.
De aici pornesc să redau toate gândurile care m-au năpădit, radiografia gândului, că doar acest lucru încerc să îl fac. La un moment dat, reporterița, care se dorea empatică, o întreabă pe actriță ce clipă magică (sau cam așa ceva) ar putea să o facă pe intervievată să oprească timpul în loc. A râs și Carmen Tănase și a avut un moment de ezitare, și văzându-i reacția m-am gandit (bineînțeles) ce aș răspunde și eu la această întrebare. După ce am oprit televizorul m-am gândit îndelung, care ar fi acea clipă magică. Spre dimineață, între drumuri la bucătărie făcând ceai pentru fiul meu care dă cu tusea, și alinarea câinelui care zăcea pe covor că mâncase mai mult plastic decât doza zilnică recomandată, am găsit un răspuns.
De fapt nu îmi doresc o clipă magică, pentru că ar fi nedrept pentru toate clipele din viața mea, le-ar eclipsa și marginaliza. E greu să construiești clipa magică în imaginație, tot ce pot să sper este să am multe clipe bune dar mai puțin magice, care să nu oprească timpul în loc dar care să ma facă să merg mai departe cu plăcere. Cu toleranță față de mine și față de ceilalți și cu puterea și bucuria de a mă bucura de fiecare zi.
Pentru cei care ar intra în polemică cu ideea că mai bine o zi vultur decât o viață cioară, le-aș spune că timpul s-a comprimat atât de mult încât o zi nu mai înseamnă nimic, plus că cioara știa așa de bine să se bucure de ceea ce avea că vedea puiul ei ca cel mai frumos pe Pământ.
Pe mai târziu!
De aici pornesc să redau toate gândurile care m-au năpădit, radiografia gândului, că doar acest lucru încerc să îl fac. La un moment dat, reporterița, care se dorea empatică, o întreabă pe actriță ce clipă magică (sau cam așa ceva) ar putea să o facă pe intervievată să oprească timpul în loc. A râs și Carmen Tănase și a avut un moment de ezitare, și văzându-i reacția m-am gandit (bineînțeles) ce aș răspunde și eu la această întrebare. După ce am oprit televizorul m-am gândit îndelung, care ar fi acea clipă magică. Spre dimineață, între drumuri la bucătărie făcând ceai pentru fiul meu care dă cu tusea, și alinarea câinelui care zăcea pe covor că mâncase mai mult plastic decât doza zilnică recomandată, am găsit un răspuns.
De fapt nu îmi doresc o clipă magică, pentru că ar fi nedrept pentru toate clipele din viața mea, le-ar eclipsa și marginaliza. E greu să construiești clipa magică în imaginație, tot ce pot să sper este să am multe clipe bune dar mai puțin magice, care să nu oprească timpul în loc dar care să ma facă să merg mai departe cu plăcere. Cu toleranță față de mine și față de ceilalți și cu puterea și bucuria de a mă bucura de fiecare zi.
Pentru cei care ar intra în polemică cu ideea că mai bine o zi vultur decât o viață cioară, le-aș spune că timpul s-a comprimat atât de mult încât o zi nu mai înseamnă nimic, plus că cioara știa așa de bine să se bucure de ceea ce avea că vedea puiul ei ca cel mai frumos pe Pământ.
Pe mai târziu!
joi, 2 ianuarie 2014
Rezoluții de Anul Nou
Un An nou... Rezolutii cât cuprinde. Nu cred ca e persoană care sa nu își propună ceva în legatură cu ea la trecerea dintre ani. Sa fiu mai... Sa fac așa... Chiar azi cineva mi-a spus ca are de gând ca anul acesta să... Și eu sunt la fel, am rezoluții de Anul Nou, de lunea, de mâine și tot așa, dar iată o nouă rezoluție: un an fără rezoluții, un an în care să ne bucurăm de tot ce vine așa cum e, să luăm totul de parca am merita și să fim noi așa cum suntem doar atunci când nu ne vede nimeni.
Am tot ezitat dacă să încep să scriu de la 1(ianuarie, naturally), că așa e ordinea lucrurilor, (chit că nu are nicio importanță și nici nu citește cineva), totuși - pace inspirație! Acum însă m-au năpădit o grămadă de gânduri, care chiar dacă rămân necitite, sunt scrise undeva într-un spațiu rarefiat și neperceput, și atunci odată scrise vor rămâne undeva, chiar dacă peste un timp ele se vor perima, ca orice haină, cântec, carte, sau niscaiva.
Era la televizor un film - eu sunt mare iubitoare de filme, căci de ce să te mai chinui să trăiești ceva real când poți trăi toate sentimentele prin filme. nu? - Alice în țara minunilor, o ecranizare nouă, dar deși sunt o insomniacă cu acte în regulă, mi-am indus un somn de toată frumusețea pe timpul filmului, căci basme, basme, dar prea mult ( too much este too much și nu mai încape). Și culmea, m-am trezit fix pe generic, m-am prefăcut că am un mod sănătos de trai și mi-am făcut patul, dar apoi, deși este trecut de ora 12, m-am uitat pe fereastră căci simțeam nevoia de aer proaspăt.
Ceea ce am văzut este ceva ce m-a împins să scriu prima pagină și primul gând: o femeie, îmbrăcată în capot de casă, al cărei chip nu l-am văzut, căci stau la etajul 4+ să spunem, aștepta lângă o mașină al cărei motor se încălzea cu greu. Era un tânăr care se pregătea de plecare, era agitat. S-a oprit, și-a îmbrățișat mama, s-au sărutat pe obraji, din nou îmbrățișare. Cuvinte nu am auzit, dar nici nu mi-aș fi dorit. Pe urmă femeia s-a întors scurt, a intrat în scara blocului, tânărul s-a urcat la volan și a pornit. Eu m-am trezit că spun în gând o rugăciune (simplă, de altfel), pentru tânărul acela necunoscut.
Ceea ce vreau să spun, și cu ce vreau să încep aceste pagini, este un fapt simplu dar prețios la care am asistat. Mulțumesc ca am făcut și eu parte din acest moment magic, o necunoscută pentru ei... Și iată rezoluția cea mai clară care mi-a apărut: să fiu martor tăcut la momente mici și delicate dar atât de importante și, dacă se poate, să îi primesc și pe alții în viața mea la fel de tăcut și delicat.
O îmbrățișare, un moment, o trăire, o emoție, într-o parcare uitată de Dumnezeu...asta DA rezoluție!
Pe mai târziu!
Am tot ezitat dacă să încep să scriu de la 1(ianuarie, naturally), că așa e ordinea lucrurilor, (chit că nu are nicio importanță și nici nu citește cineva), totuși - pace inspirație! Acum însă m-au năpădit o grămadă de gânduri, care chiar dacă rămân necitite, sunt scrise undeva într-un spațiu rarefiat și neperceput, și atunci odată scrise vor rămâne undeva, chiar dacă peste un timp ele se vor perima, ca orice haină, cântec, carte, sau niscaiva.
Era la televizor un film - eu sunt mare iubitoare de filme, căci de ce să te mai chinui să trăiești ceva real când poți trăi toate sentimentele prin filme. nu? - Alice în țara minunilor, o ecranizare nouă, dar deși sunt o insomniacă cu acte în regulă, mi-am indus un somn de toată frumusețea pe timpul filmului, căci basme, basme, dar prea mult ( too much este too much și nu mai încape). Și culmea, m-am trezit fix pe generic, m-am prefăcut că am un mod sănătos de trai și mi-am făcut patul, dar apoi, deși este trecut de ora 12, m-am uitat pe fereastră căci simțeam nevoia de aer proaspăt.
Ceea ce am văzut este ceva ce m-a împins să scriu prima pagină și primul gând: o femeie, îmbrăcată în capot de casă, al cărei chip nu l-am văzut, căci stau la etajul 4+ să spunem, aștepta lângă o mașină al cărei motor se încălzea cu greu. Era un tânăr care se pregătea de plecare, era agitat. S-a oprit, și-a îmbrățișat mama, s-au sărutat pe obraji, din nou îmbrățișare. Cuvinte nu am auzit, dar nici nu mi-aș fi dorit. Pe urmă femeia s-a întors scurt, a intrat în scara blocului, tânărul s-a urcat la volan și a pornit. Eu m-am trezit că spun în gând o rugăciune (simplă, de altfel), pentru tânărul acela necunoscut.
Ceea ce vreau să spun, și cu ce vreau să încep aceste pagini, este un fapt simplu dar prețios la care am asistat. Mulțumesc ca am făcut și eu parte din acest moment magic, o necunoscută pentru ei... Și iată rezoluția cea mai clară care mi-a apărut: să fiu martor tăcut la momente mici și delicate dar atât de importante și, dacă se poate, să îi primesc și pe alții în viața mea la fel de tăcut și delicat.
O îmbrățișare, un moment, o trăire, o emoție, într-o parcare uitată de Dumnezeu...asta DA rezoluție!
Pe mai târziu!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)