Primăvara nu mai este de foarte
mult un anotimp...este o trăire, o suflare prin porii vieții care colorează în
fel și chip imaginea noastră despre toți și toate...Reprezentările noastre se
îmbracă într-o altfel de primăvară...mereu alta...chiar, tu cum trăiești
primăvara?
Pașii mei alunecă timid prin
lumini și umbre, cu ochii să surprind chipuri primăvăratice...și mă trezesc în
fața unei statui...mă înfior că ea nu poate simți primăvara...oare?
Cred că cel mai chinuitor este
să fii statuie...să fii prizonier al unor expresii dramatice sau melancolice,
orice trăire să fie strânsă în marmură sau bronz care să nu te lase să faci
vreo mișcare...
Privesc statuia cu uimire -
trecătorii privesc și ei - ochii statuii sunt foarte triști...Este frumoasă,
dar prăfuită. Oamenii o admiră, uneori se fotografiază cu ea, dar...nimeni nu
se uită în ochii ei. Îmi închipui când era copil...ce s-ar mai fi jucat cu
copiii telurici, ce a tânjit după chiote...a încercat de mai multe ori să se
arunce în joc, dar copiii o tratau cu respect...era o statuie, și era ciudat să
se amuze, avea un râs grotesc...marmura nu este maleabilă, bronzul nu este
modelabil... Jocuri copilărești, nebunii...toate îi erau interzise...marmura
străvezie se transformă în flacără care arde undeva în inima statuii...
La tinerețe...la tinerețe strânsese toate
sentimentele înflorite de primăvară, încerca să strângă de mână oamenii...dar
era ciudat, fiindcă îi stingherea pe ceilalți, care o luau și o puneau la loc,
pe piedestal, acolo unde i se hărăzise locul...pe urmă a renunțat. Era prea
greu să revină la înmărmurire.
Să mai încerce era de prisos,
și-a ascuns dorințele și i-a luat pe oameni așa cum sunt...și toate lacrimile
le-a lăsat să se prelingă doar în interiorul sufletului, limpezind astfel ochii
pentru trecători...Dorința de evadare din corsetul marmurei s-a transformat în
matură acceptare...Paradoxal cum, din atâta pasiune a unor creatori se nasc așa
opere...înmărmurite. Cred acum că toată pasiunea sculptorului este ascunsă undeva
în interior, și noi vedem doar învelișul...Statuia trebuie să strălucească...în
piețe, în parcuri, în muzee...
Cred că ți-e teamă să privești
în ochii unei statui. Dacă e de privit...cum să îi explici ”Tinerei fete cu
pălărie înflorată” a lui Rodin că în ciuda gingășiei sale, va rămâne doar o
statuie până la adânci bătrâneți...adânci. Sau privește sufletul încrâncenat al
lui Theseus de Barye. Zici că e cel mai brav, când probabil demonii care îl
cuprind nu îi mai dau pace. Mademoiselle Svirsky a lui Troubetzkoy îți arată
indecența inocentă pe care o repetă la nesfârșit, clipă de clipă în care o
privești...altă expresie nu poate avea, deși ar vrea...David al lui
Michelangelo și-a asumat poziția demnă și nudă, pare împăcat cu sine...Sunt
cine sunt...”Fata cu păsări” așteaptă din 1936 ca cineva să îi ia povara și să
poată fi și altceva.
Sunt și statui fericite...Brâncuși
a creat ”Sărutul”...nu a lăsat o statuie singură, a înlănțuit-o într-un sărut
etern, istovitor, dar care este totul...Spre disperarea statuii ”Capul lui
Pierre de Wissant” care trăiește zbuciumul singurătății eterne...Parcă se uită
la ”Bărbat și femeie” a lui Giacometti și strigă chinuit de captivitatea
eternei singurătăți.
Totuși cea mai frumoasă și
împăcată sculptură este ”Pieta” - înțelegi de fapt sensul lucrurilor...te
călăuzește spre împăcarea cu sine.
Preferata mea însă...preferata
mea este Den lille Hafvrue, care stă cuminte pe stânca ei din Copenhaga...dacă
aș vrea să fiu o statuie, aș vrea să fiu ea...Privirea, zâmbetul, degetele
lungi si albe, speranța...
Dar nimic nu e veșnic...Nici
măcar statuile...Veșnice sunt doar sentimentele...și așa cred că speră și biata
statuie din fața mea...din neclintirea la care au condamnat-o ceilalți, ea a
ars pe dinăuntru și veșnicia se va trăi doar în pietrele sfărâmate de vreme...
Mă trezesc...a fost doar un
gând...de primăvară, privind o statuie. Ca orice alt trecător, după ceva
fascinație și introspecție, am pășit nepăsătoare mai departe...E doar o
statuie...
Pe mai târziu...
