Omul-Păianjen

     Trebuie neapărat să încep cu o confesiune...sunt dependentă de filme. Văd unele filme iar și iar, sunt fascinată de personajele create acolo (Doamne, ce oameni deștepți lucrează în cinematografie!).

     Și, de multe ori, mă regăsesc în imaginea ori în personajele din multe filme (știți voi, în imaginea celui care stă nemișcat și privește alte filme - bineînțeles, metaforă, deh! -, stă cu ochii măriți, înțepeniți, transpus cu fiecare celulă, cu mâna în aer (mână care musai ține ceva de mâncare, dar cine mai recunoaște gusturile...ce mai!! - transpunere totală).

     Acum trebuie să fac o paranteză, să mă explic -  cu cine credeai că mă identific, cu vreo divă? - nu, dragă, doar cu un simplu spectator!!! (a trebuit să fac precizarea asta că mă și vedeai în vreo rochie de epocă și cu o privire galeșă de mureai de râs, nu alta).

     Totuși - să revin -  la câte filme am văzut (și crede-mă, nu puține), nu pot să nu mă întreb...măi, la momentul potrivit, tuturor (oare la ce școală au fost educați toți detectivii ăștia) le vine ideea salvatoare; într-o oră și jumătate trebuie să se rezolve toate lucrurile; lucrurile jenante sunt drăguțe până la urmă; simplele îmbrățișări fac minuni (s-ar putea să dea roade); - nu știu cum sunt toate astea posibile - sau, absolut în toate filmele romantice nu știu cum se face dar mereu în ultimul moment e și o chestie... atletică. Ați văzut că toate filmele cu îndrăgostiți includ și câteva curse (fie plat, fie cu obstacole, pe diferite lungimi, depinde cât de rezistent este actorul. Adică mereu când îl pocnește pe acel personaj iluminarea faptului că este îndrăgostit, scenariștii îl supun la proba de rezistență, trebuie să alerge obligatoriu până la cel iubit, că altfel...(chiar!!, dar dacă și-ar scrânti ceva și nu ar mai ajunge??)  Surpriză??? Toată viața să fie dată peste cap pentru o luxație?? A, nu...La filmări obligatoriu să fie un ortoped, că mie îmi plac filmele așa cum sunt. În două ore cel bun devine rău iar cel rău are calități nebănuite. Nimic altceva pe lumea asta nu ți-ar schimba opinia așa de repede, pentru câțiva lei la cinema sau uneori gratis (pirateria, ce să mai...)

     Și uneori dorești să fii și tu un personaj sub un reflector: să spui o replică isteață, să reușești nimic din nimic, sau, cel mai cel - să fii justițiar: chiar, cum ar fi să fii Omul- Păianjen???

    Gata, m-am decis, vreau să fiu Omul-Păianjen!!! Vreau să fiu o arahnidă celebră!! Ta,Ta,Ta,Ta, apar - jap, jap, salvez câțiva bătrânei de la o îmbulzeală, fac și fapte mai eroice...asist la lucruri tragice, care se întâmplă zi de zi...Intervin mai profund...mă întristez la câte se întâmplă în jurul meu și mă gândesc câte aș vrea să salvez...câte situații ...câtă neputință...e prea mult, chiar dacă ești un super-erou.

     Câte destine poți salva?? Nu pe toate...Din păcate...E așa deprimant să fii Omul-Păianjen!! Cui să dai salvarea și cui NU?? Groaznic!! Nu știu cum poate trăi Omul-Păianjen! Noroc că el e doar în filme. Dar noi ne simțim și mai neputincioși...Nimic nu e ca în filme. Ultimele gânduri mă trimit la realitate.

...De fapt, de noi e mai greu...noi trăim zi de zi cu neputința de a face ceva mai mult, suntem așa de mici, într-o lume mare. Doar gândurile bune, fapte mărunte, zâmbete și o mână caldă mai poate să îți întregească viața...Nu, nu ești Omul-Păianjen, ești doar Omul, care cu puțin noroc ești dăruit cu iubire. În rest, te cuibărești îmbrăcat în pijamaua ta înflorată, cu o carte în mână, la o lampă chioară, și gândurile îți zboară într-un păienjeniș către ceilalți...gânduri bune. Adormi...Nu, nu ești Omul-Păianjen!

Cale bună în păienjenișul vieții voastre!!

Pe mai târziu!