Tip(s)uri și tipologii

         Cineva foarte drag mie, care îmi citește rândurile - uneori forțat, că eu întreb ca o gaiță: ”Ai citit? Ai citit? E? Ai citit?” - mi-a spus data trecută: Mda...bla bla bla și pe dincolo...dar...prea trist. Hopaa... Prea trist??? MMMM...Când mă uit...ce credeți? Robinetul cu veselie era defect, nu se mai prelingea nicio fărâmă de râs, nici măcar un râsuleț, chicotit...nimic. Offf...reparații...

     Îmi iau uneltele...greu! Mă uit în jur...nimeni. Numai lucruri cât vezi cu ochii. Și mi se înfățișează în fața ochilor un tablou vesel: ce-ar fi dacă toate lucrurile astea din jurul nostru ar fi...însuflețite, ce tipologii s-ar mai naște...Zâmbesc (între timp repar...mă străduiesc...)

     Omul-ceas - se uită încruntat la tine, cu mustățile lui, o privire tac/ticoasă pe sub sprâncene...e tăcut, știe el ce știe...Cine râde la urmă râde mai bine!

     Omul-șifonier, ăsta cred că are dublă personalitate. Uneori e foarte atent la detalii, nu amestecă tricourile cu pijamalele, ordonat, dichisit. Alteori, poate s-a săturat de tot și ia totul așa cum vine, chit că nu se potrivește: unelte de pescuit, bocanci, pălării, cravate - cui îi pasă? El se simte bine în lemnul lui!

     Omul-stilou! Câte scoate din el...dar mereu mânuit de alții. Singur nu a putut și nu va putea niciodată (i-a spus omul-tomograf care a luat bucată cu bucată, a analizat toate fețele problemei și a pus diagnostic.)  - să știți că eu cât vorbesc și repar, așa că s-ar putea să mai sar câte ceva că nu le pot face și eu pe toate!

     Omul-cuțit - Doamne, ce nevoie ai de el, dar dacă nu știi să îl folosești, ehei...îți iei lecția! Și fiindcă tot sunt prin zonă, omul-furculiță e tare haios: se bagă în toate să vadă el: e moale? e tare? s-a făcut? nu știu ce e așa băgăcios.

     Mă lovesc din neatenție de omul-scaun...Da, e mereu prezent dar nimeni nu îl bagă în seamă, când nu e -  toată lumea se vaită, pe urmă apare - și toți, mulțumiți, uită de existența lui.

      Dar de omul-cupă ce zici: strălucitor, dorit, adulat, dar dacă îl iei acasă nu prea ai ce face cu el, nici un ceai nu vrea să facă... cică i se ia poleiala, și oricum numai faptul că  strălucește frumos și te pune în lumină bună e mai mult decât suficient. Întind mâna...a, da, omul-unealtă!

     Era să uit! face de toate, se pricepe...cel mai cel, numai că uneori e cam ”din topor”, nu e smăcuit ca omul-pensulă sau guraliv ca omul-perie.

     Știi...sunt atâtea posibilități (hai că am reușit...funcționează). Omul-pahar e ...cum să îți spun...plin, plin, și ți se pare savuros, transparent, dulce, necesar, amețitor, dar deodată, când ți-e lumea mai dragă, te stropește din cap până în picioare de nu te vezi, de te murează până la suflet...

     Și acum...veselie....sunt și combinații...vă imaginați câte (hai, măi, imaginează-ți) - șifonierul-cuțit, furculița-scaun, paharul-stilou, ceasul-tomograf...ha,ha,ha, ce-am mai râs!!!

    Dincolo de chicoteli, nu pot să nu mă gândesc totuși că așa cum sunt toate, ele asistă răbdătoare la toate ”omenelile” noastre, nu ne judecă niciodată. Orice defecte ar avea lucrurile, ele nu se dezic de noi, nu ne critică...Doar sunt în viața noastră   (aoleu, iar mi s-a stricat robinetul ăsta, am muncit degeaba azi!). E greu să fii lucru, să asiști răbdător și tăcut la viața celorlalți...

   

     Ei... dar Oamenii cu Oamenii și Lucrurile cu Lucrurile...(of, vă las că mai am de lucru...reparații, ce să mai!)

Pe mai târziu!