Măsurători

     V-am mai spus parcă despre obiceiul meu de a mă uita pur și simplu la oameni, întrebându-mă ce viață au, ce emoții, ce bucurii...Ce îi trece omului ăstuia acum prin minte? Oare este fericit? Este iubit? Are copii? Este bolnav?...Știu că pare prostesc și parcă e apucătură de ”iscoada satului”, dar  nu curiozitatea este cea care mă împinge la astfel de gânduri (sau poate că da, să nu cădem în falsă modestie), ci ideea că pentru un moment aș putea să fiu în locul altcuiva...cum ar fi oare???

     Și cum mă uit așa...fără țintă, cel mai adesea îmi atrag privirea oamenii mai în vârstă...cred că știți omul acesta...E cel care o viață a respectat reguli, principii...care a muncit până la schimbarea noțiunii de corectitudine, care a iubit, a dăruit...dar viața nu i-a întors toate câte le merita și așa cum s-ar fi așteptat, iar pe față are întipărită surpriza amară a realității...Îl văd des pe omul acesta. Își ține aerul demn, asumat...dar neclaritatea perechii faptă-răsplată este întipărită în ochi, te atinge ca un avertisment...și atunci parcă văd pe cei ”practici”, ”supraviețuitorii” , că rostesc sec o replică: ”Măsură în toate!” Punct!

     ”Est modus in rebus”! Replica lui Horațiu trebuie că e plurivalentă, dar prea dă apă la moară celor care judecă la tot pasul doar cu măsura rațiunii și a scepticismului. EST MODUS IN REBUS??

      Ai respectat principii solide de viață, le-ai apărat și pentru asta ai fost pus la colț? He, he: est modus in rebus! Ai muncit până la epuizare și ți s-a sărăcit sănătatea? Hm, e numai vina ta: est modus in rebus! Ai iubit cu toată ființa și ai fost trădat? Cine te-a pus: tu nu știi vorba aceea est modus in rebus? Dăruire? Sacrificiu? Toți puși la zid: nu și-au însușit această zicere, sunt vinovați!!!

     Culmea e că pentru cei care întrec măsura în tot felul de rele-și mai rele nu se aplică. Nu, NU! Este așa și pe dincolo? Are o scuză, pentru că..., săracul..., știi de ce...e de înțeles. Paleta răutăților nu e atinsă de dictonul mai-sus menționat. (Ah, de ce nu pot să dau timpul înapoi și să întreb: Măi, Horațiule, pentru cine ai scris îndemnul acesta? Pentru cine??)

     Nu mai spun de ostașul etern care intră în linia întâi, luptă până la mutilare, după care are parte de ceva decorații de fațadă, niște strângeri de mână plictisite...iar în spate...șoaptele celor care ”știu” măsura: ”eh, și el, își merită soarta, ce căuta acolo, așa, fără măsură...”

     Nu mai înțeleg nimic. Totuși  ”nemăsura” unora a fost darul altora. Mulți profită de ”nemăsuri” în iubire, dăruire, muncă, pasiune...și totuși aceia care profită de cele mai multe ori sunt necruțători: Est modus in rebus! Au zis!!

     Ce ți-e și cu măsura asta...atâta filozofie! Atâtea măsuri...miliarde...fiecare cu măsura lui. Singura ajustabilă cred că este măsura în care îi judecăm pe ceilalți: să punem la cântar toate ”nemăsurile” lor, și atunci în loc de o privire semeață și superioară să oferim ...tăcere caldă.

La bună măsură!

Pe mai târziu!