Viață de câine

     Sunt un câine inteligent...dar asta nu contează în lumea noastră, câinească......D-zeu ne-a dat doar privirea!! Provocarea vieții noastre de câine (de șapte ori mai mare) este să comunicăm ”din priviri”.

  Stăpânul meu e foarte ocupat, muncește, se frământă, se zbate, obosește, se vaită, mintea îi joacă feste... Îl privesc uimit...aș vrea să îl alin. El trece pe lângă mine indiferent, părul meu flutură, mă feresc din calea lui...Apoi vreau să îi liniștesc angoasele, mă uit în ochii lui cu duioșie...Stai calm, vreau să te alin...El se uită la mine perplex și îmi trântește o farfurie cu mâncare, apoi îmi întoarce spatele certându-se cu cineva la telefon. Ce vrei, îi fac pe plac, mănânc... Mănânc și plâng, mănânc (vorba lui Labiș, dar stăpânul meu nu are timp să citească poezii..., păcat, el e prea prins în vârtejul vieții!)

    Ce îmi vine în cap?? Hai să îl destind cu o joacă naivă, să glumesc...Mă duc, îl apuc ușor cu dinții de pantaloni, mă înfășor printre picioarele lui...Haide, ti-am fost de ajutor???

”Marș de aici, acum ți-ai găsit să vrei atenție??”  ATENȚIE?? EU?? Vroiam doar să te ajut, dar se pare că iar am dat greș.

      Îl iert, e obosit, săracul...Ce pot face? Am o idee...Hai la o plimbare relaxantă...Eu merg țanțoș printre prietenii mei, tu, dragule stăpân, îți răcorești sufletul și mintea...Mă răsucesc continuu pe lângă ușă...hai afară, iubite prieten! ”Marș de aici, acum vrei afară?? ” Cât crezi că am timp de toate prostiile? Și ce te alinți atâta?? ALINTAT?? EU??

      Hm! Iar am greșit! Inteligența se pare că nu îmi folosește la nimic în a îmi face stăpânul fericit! Haide, fericirea nu e așa de grea! O joacă, o plimbare, un râs!! Complicat! NU mai e timp de toate astea!! Dar mă umilesc pentru binele lui, fac sluj, îi sărut mâna...s-a  înmuiat inima lui?? Nu mă interesează de mine, eu oricum sunt necuvântătoare ( așa am stabilit cu Emil Gârleanu la ultima discuție), dar îmi pasă de sufletul acela chinuit de lângă mine... Cum aș putea să îl liniștesc. Și până la urmă, îmi caut ancore de supraviețuire...eu nu sunt ca și semenii mei lăsați de izbeliște, mi se dă mâncare, mângâiere la ore fixe, baie, toate cele...să nu ne plângem...Dar sufletul meu suferă pentru că cel de lângă mine este în întuneric, nu știe să râdă, să se joace. Este prins de capcana vieții cotidiene.

     Haida-de!! Viață de câine să nu ai!! Eu îi transmit: gata cu stressul, hai afară la joacă!! El înțelege anapoda (de fapt se preface ca să aibă timp de toate nimicurile din viață) și încearcă o recompensă dureroasă pentru mine. Îl accept așa cum e ...doar sunt câine și iubesc necondiționat. Deși uneori preiau și manifestările de turbare ale stăpânului, îl descotorosesc de o povară, ca apoi să accept în tăcere vreun tratament dureros...totul pentru el, pentru STĂPÂN. E greu să lucrezi la stăpân, doar ochii mai pot să comunice...glas nu ai iar limba ta e total necunoscută lui, stăpânului...și dacă el te hrănește, atunci...ești sortit compromisului care îți veștejește sufletul, totuși tu dai din coadă, săruți mâini, pari bucuros, faci sluj...mâncarea e în dulapul stăpânului...

     Ei,  haideți, dragi căței de pretutindeni, să nu ne plângem. Noi știm că inteligența noastră este superioară, dar dacă nu avem grai...asta ne e soarta (acceptăm, ca în ”Miorița”, că așa e dat!)

     Și acum, ce ne tot văicărim?? Așa ne-am născut, căței, ăștia suntem! Să ne asumăm! Că doar nu vreți să ne lipim câte o coamă de lei și să umblăm cu cioara vopsită?? Mai bine căței cinstiți decât lei vopsiți!

Iubiți necondiționat, căței din lumea întreagă!!

Pe mai târziu!